pe undeva, regăsit

aflîndu-mă, în anii adolescenței, pe platforma weblog.ro, alături de atîtea minți echilibrate și frumoase ale congenerilor mei, mă simțeam destinat lucrurilor mărețe, superbe. nedeslușite, sub perdeaua mată a unui viitor amorf, dar superbe. respectivii congeneri par să-și fi împlinit acest destin, cel puțin cei pe care-i mai am în vizor. oameni cu capul pe umeri, oameni la locul lor, oameni în toată firea. cinste lor. iată-mă pe mine, în schimb, căutînd ceva printre pietrele mărunte de pe plajă, într-o dimineață rece. ceva infinitezimal, care probabil nici nu există, la fel cum nu există nici plaja și, poate, nici dimineața rece. nu știu cîtă substanță se ascunde îndărătul tuturor acestor lucruri.

27 rămîne pentru mine, fără niciun dubiu, un număr și o zi excepțională. mă simt, pe undeva, regăsit. poate că e ziua în care acest an lugubru se întoarce cu fața la mine.

de valentine's

...știu că firul gîndului s-a încheiat cu următoarea constatare - while there are unquestionably more beautiful women in the world than there are poets, I strive to even out the discrepancy. am visat în engleză, pesemne că mă vedeam recitînd patetic într-un film.

apoi, în dimineața aia, am visat că fac sex cu o femeie-șarpe. de fapt ea, șarpele, era lungă și convulsivă deasupra gurii mele, în timp ce eu îi ofeream un serpetolingus, simțind că ajung tot mai aproape de esența ei

02/08

       cînd am închis din nou ochii mi-am imaginat fără voia mea un coridor lung, săpat în peretele de la capul patului. coridorul din acest nou spațiu, al lumii pe care-o vezi cu ochii închiși, se termină într-o ogivă, iar lungimea sa întortocheată și cavernoasă amplifică sunetul unor pași care se apropie. rezonanța face ca fiecare pas decis al unui pantof cu toc și posibil cu blacheu să sune ca un oftat prelung, care mai apoi se transformă într-un bocănit surd, care mai apoi se transformă într-un bocănit audibil. bocănitul se apropie de auzul meu și se stinge. judecînd după scîrțîitul parchetului, am ghicit că oricine trebuie să fi fost a pătruns în cameră prin intrarea boltită și se apropie tiptil de mine. am închis ochii strîns și am ciulit urechile: auzeam suflarea străină aplecată deasupra mea. mi-am ținut respirația și m-am prefăcut mort. auzul mi s-a întețit, vibrația timpanului a devenit tensiunea și încordarea mea toată, așa că am simțit în fiecare os și tendon această voce șoptită și strigată -
       cătălin!
       m-am trezit și m-am readus, încetul cu încetul, din nou pe hartă: patul meu, timișoara, după-amiaza, trenul de ieri, numele meu. m-am răsucit ca să caut în dreapta pe cineva, fără să găsesc pe nimeni. în pat doarme lîngă mine n.. mă întreb cum se face că nu m-a trezit. simt că e deja tîrziu și trebuia să fac anumite lucruri. ea e cea care se trezește mereu înainte și se ridică în capul oaselor făcînd să pîrîie grinzile patului, oprește alarma de la celular și se ridică, pășind senin pe parchet, să bea un pahar cu apă. acest ritual infailibil are darul de a mă readuce în simțire. dar azi nu.
       e tîrziu dar apasă pe mine oboseala somnului de după-amiază. cu prețul unui mic efort mi-o imaginez pe n. trează, oprind alarma, pășind senin, deșteptîndu-mă. deschid ochii, o aud clar, îmi spune niște lucruri inteligibile, hai trezește-te, mă, tu-ți dai seama cît e ceasul, tre' s-o sun pe mama. eu încerc să reacționez dar îmi dau brusc seama că totul a fost imaginație, eu dorm în continuare și n. doarme lîngă mine. mă uimește puterea închipuirii mele așa că mai încerc o dată și încă o dată, voluntar și infatigabil. mereu același rezultat, îmi imaginez viața trează, iar cînd deschid ochii, o văd și n-o văd dormind lîngă mine pe n..
       conștient de situația mea și hotărît să mă trezesc de-a binelea, dau să mă ridic dar constat că sunt lipit de așternut. nu-mi pot ridica nici un deget, nu pot mișca un mușchi. vreau să-i dau un brînci lui n., vreau să strig după ajutor dar gura mea e seacă. abia reușesc să-mi țin pleoapele deschise. mă întreb cum ar fi să fie așa pentru totdeauna.
       aici.

cam cum stăm

de două săptămîni nevăzuți. mai multe valize cu conținutul împrăștiat în drum și un apartament ușor străin de cel pe care-l lăsasem în urmă alegînd orașe franțuzești, allemande și ploioase. schimbăm vechi și noi cuvinte, le înghițim repede în timp ce mîinile ni se încrucișează peste cutia cu biscuiți topiți de la marks & spencer: degete și guri mînjite de ciocolată.

– sunt urîtă, spune, pe tonul celei mai frumoase fete din lume.

eu răspund ceva pentru a o consola, dar cea mai frumoasă fată din lume rîde și-și strînge genunchii pe scaun.
our life is not a movie or maybe. de ce spun asta, pentru că bucătăria dintr-o dată nu mai e bucătărie ci un ecran imax iar lucrurile din ea sunt recuzită care susține intriga dintre noi. biscuiți butaforici care miros a creioane ascuțite – de fiecare dată cînd ridic unul sparg al patrulea zid.

pentru voi povestea noastră e carte, dar pentru noi e film. a explicat-o paul auster:

“You know, if it seems compelling, you follow it, and then, in following it, more things occur. It's a process of accumulation, I think.”

față în față cu un viitor mereu incert, învățăm cu fiecare pas cine suntem, cam cum stăm.

viziuni burlești

jean-michel basquiat, riding with death, 1988

am, ca de obicei, parte de cel mai ciudat amalgam de vise posibile. începînd cu visul în care tipul din american psycho (o să-mi amintesc imediat și numele deși e unul din actorii mei preferați) este torturat brutal de prietena lui dintr-un motiv derizoriu, iar prin "brutal" încerc sa spun că născocesc, în vis, cele mai șocante, mai impresionante mie, feluri de a estropia un om, mă asociez adesea cu protagonistul visului și tot rahatul capătă proporții ca și cum dintr-un sadism vreau să-mi aplic chiar mie cele mai înfiorătoare chinuri. se începe prin secționarea metodică a abdomenului astfel ca eviscerarea să fie una prelungă și excesiv de conștientă, apoi se trece la abrevierea diverselor extremități inestetice organismului, servindu-se de un cuțit de bucătărie sau chiar de o armă de foc, apoi într-un final se acordă atenție celor mai sensibile și delicate falii și crevase ale corpului astfel profanat și chiar la feluri inedite de sodomie. reușesc să evadez la timp din mintea chinuitului Christian Bale (v-am zis eu că-mi amintesc) pentru a-mi obnubila experienței directe ultimele cazne, de o perversitate fără seamăn. într-un final, agățîndu-se de ultimul firicel de viață, cu suvițe groase și negre atîrnîndu-i din fiecare eroică plagă, fosta glorie a filmelor-cult Bale se tîrăște afară din camera de tortură și se aruncă în jos pe o scară cu balustradă și o mie de trepte de marmură albă pînă ce se pierde într-un abis nedeslușit.

visul următor începe fără nici un cuvînt înainte. bunicii mei pierd trenul pînă la paris. este agitație mare în familie, mă ofer să sun după taxiuri însă în locul lor vin doar ambulanțe și nimănui nu i se pare straniu că nu există de fapt nici un tren cu ruta Drobeta Turnu-Severin-Paris și nici că jumătate din bunicii mei nu mai pot prinde nici un tren.

fără să mă gîndesc prea mult, iată-mă într-un șanț la marginea unui drum de pădure. un iepure, în confruntare directă cu un pui de lup, se zbate și tresaltă în toate direcțiile, împrejmuit de abur cald. la final, puiul de lup zace într-o baltă de sînge, cu două găuri mari si roșii decupate în grumaz. în fundal cîntă: "i could have daaanced all night, i could have daaanced all day..."

ce-aş vrea într-o altă viaţă

pentru că în asta am ratat-o la mare distanţă. să fiu surfer, nene. să am pleata mereu sărată, faţa brăzdată, să nu mă uit înapoi niciodată. să trăiesc după big wednesday şi beach boys şi point break care e filmu meu preferat şi în viaţa asta. să-mi împart anul între sunnycalifornia, pacificul bondi beach şi occidentalul fort bloqué în căutarea perpetuă a Marelui Val. să fac lobby să se oficializeze odată religia surfului: ştim noi despre ce vorbim. noaptea învolburată şi adrenalina şi focurile pe plajă, chitară şi spiritualitate marină. şi să zdrăngănesc din maracas şi şi şi...

(inspirat de o notiţă mai veche a mea din fort bloqué şi de un power ballad, na:



mi-ar mai fi plăcut să fiu şi raver, dar o-viaţă-o-subcultură are omu')

poze cu balcoane și alte povestiri

(așa, acum că am de partea mea toți perverșii gugălului.)

ștearsă, ștearsă graniță a contradicției. cea mai responsabilă alegere din viața mea mă pocnește ca fiind cea mai iresponsabilă raportată la libertatea expresiei mele. simplificantă în aparență, învolburătoare în fapt. concesia s-a datorat: necesității mele (40%), necesității altora cu privire la mine (20%), dorinței de a simplifica (10%), lașității (10%), placidității (6%), temerii ca aprehensiune (6%), temerii ca teroare (5%), hazardului (ce mai rămîne). știind toate astea, orice imbold de a reveni asupra deciziei e blocat de conștiința unei mici victorii a lucidității. vis 0 : 1 judecată. mari izbânzi în mici pași. sau, apud dinescu, libertate ghemuită-n saci. însă mi-e cam dor de sângele ăla rece care te invadează pentru o secundă după ce calci în gol pe stradă sau te împiedici.

partea bună a rămasului aici, căci despre asta e vorba, despre ne-dusul în altă parte pentru cel puțin încă o toamnă, e că mă voi bucura în continuare de lucrurile pe care le știu, sclipind în lumini noi. alături ofcors de porțiunea necesară de familiar. explicitez o serie de avantaje:


avantajele locuirii la etajul nouă

- bird's eye view
- timp îndestulat de a-ți potrivi înfățișarea la oglinda mare din lift
- timp de a citi o carte întreagă în lift
- ocazia de a-ți cunoaște adevărații prieteni depinzând de voința lor de a urca în lift
- later edit: sunt prieteni adevărați
- șansa de a te bucura de ultimul strat al "atmosferei sonore" - departe de sunetele băltoacelor împroșcate, ale mahalalei, ale șotroanelor moderne ale copiilor, ale claxoanelor de unșpe feluri, ale sunetelor industriale din barăci și garaje, ale bîrfelor și fluierăturilor muncitorilor cocoțați pe schele. în schimb, poți să ții geamul deschis din greierii de seară (jur că nu știu de unde vin) pînă-n păsările de răsărit și-napoi. ocazional, șuierături tempeste și sunete de tinichea rostogolită pe asfalt
- nu sunt vecini cu pahare pe la ziduri
- îmi place cifra nouă
- incontestabil, cele | mai | frumoase | ceruri | . si vestul cimișorii în frumusețea lui nudă, cum se varsă înspre arad
- timpi de referință ai căderii libere de la balcon: cireașă - 11 secunde, pană galinacee - 56 secunde, scrum de țigară - ?, un gândac mediu - 18 secunde, scuipat - 15 secunde, corp uman 55 kg (estimat) - 7 secunde
- lista de avantaje poate continua


în rest, n-au fost zile ușoare la casa de catz. pe 21 iunie au început să se întindă nopțile, a mai fost o teză de licență, balamalele șubrede ale imunității organismului, diverse călătorii, birocratisme, pierderea unor dragi amintiri - sfârleze, niște pachete de țigări cu cuvinte frumoase, niște amulete, fleacuri și, finalmente, constatări tîmpe de genul 'cu cât scrii mai puțin, ajungi să vrei să scrii mai puțin'.

dar gata! cri-cri zise seara, sfîrrr ziseră cartofii, biletul de tren era pe masă, camera vraiște, cola râncedă și rece - preferata mea, noi aventuri la proră. mă duc să văd ce-mi mai spun alte locuri. și trebuie să vă zic un vis.

p.s. kiwi, toate gîndurile și rugile mele agnostice către dumnezeu nenumit se îndreaptă spre tine. să fii sănătoasă, te rog.


___
da, bătrân catz, ai reînceput să îndrugi filozofii hiper-ortografiate, și le-ai dat iar plasă cititorilor fîlfîindu-le pe la nas erudiția și clarviziunea ta imaginară. nu vezi că de cînd te-ai cărat de pe blog s-au bulucit vizitatorii, semn că le umpli inimile de încântare? barem de-ai scrie și tu ca un chirilă, vise de copil narcoleptic... pfft, mai moaie-o.

3 în 1*

* cantitate netă: 12,5 gr ℮


1. 438 de oameni au citit ieri pe site-ul cotidianul cum a trecut în neființă j.g. ballard. (încrucișările mele au fost incidentale și oricum adiacente cu literatura domniei sale: am văzut crash-ul lui cronenberg, după romanu-i omonim și i-am cunoscut copilăria sub invazia japoneză din china - în eposul lui spielberg, empire of the sun - nu confundați cu l'ultimo imperatore al lui bertolucci, i always do!) (așadar nu zic c-am avut habar ce-a gândit și ce-a simțit omul ăsta, dar e trist când mai dispare un răzvrătit...) [RIP]

in other news, 10737 de oameni au citit cu sufletul la gură despre lansarea de carte a laurei andre*an, în barul G Point (nu "G spot") eu am fost al zecemiișaptesutetreizecișioptulea. se pare că simpatica noastră fată cu strungăreață a ales o ținută decentă, non-provocatoare și nu a comis mai mult de 12-13 erori gramaticale și de bun gust. cartea despre diversele ei împreunări prin țară și aiurea a fost scrisă sub imperiul unei strădanii erectile continue, pe parcursul (zice ei acolo la gazetă), unei singure zile, adică de vreo 20 de ori mai repede decât pe drumul lui kerouac. (man)opera sa a fost gustată de crema exegeților noștri și va face obiectul a nenumărate studii în deceniile ce vor urma. ce zi minunată, o!


___
2. de vreun an cre'că aveam o leapșă de la draga evergrină, carele zicea ea să numesc cinci regrete-n viața asta. da m-am prins io că nu prea am, cum ar veni. am mai explicat. singurul regret ar fi momentan administrarea timpului personal. leapșa provocată de audrey mi-a dat însă prilej de gândire. de la blogul tinerei dau citare:

leapșă bibliofilă
-care este cea mai bună carte citită de tine?evident, imposibil de zis. multă vreme am trăit după străinul lui camus. părea că (n-)are sens, ce scrie acolo... dar, ca să nu ne încurcăm în diversele accepții ale calificativului 'bună', o să zic că o carte bună e aceea care te ține, în felul ei meschin, de la alte lucruri, pentru că trebuie să știi cu orice preț ce se află pe pagina următoare. e taman cazul meu astă-seară, împricinata fiind însăși cartea de sub pat. motiv pentru care și ora la care postez acum.

-ai făcut cadou cărți?din fericire, n-a fost nevoie. de cele mai multe ori cărțile nu-mi mai ajung înapoi odată ce le-am împrumutat. da-ți-le 'napoiu, avizilor!

-care este viitorul literaturii?
cela de colo.

-în ce limbi ai citit cărți?în română, majoritatea covârșitoare. în engleză, cu timpul, din deprindere, uneori din lipsă unei alternative. în franceză, când am început să înțeleg ceva. în spaniolă... por lo menos am încercat.

-ce cărți "celebre" nu ți-au plăcut?ce? ce cărți "celebre" mi-au plăcut?! eh, recunosc, au fost excepții...

-ce țară a produs cea mai bună literatură?nu știu. momentan mă atrage polonia.

-iei notițe din cărțile pe care le citești?din sau despre, dar mai ales pe. în copilărie scriam direct peste textul tipărit, peste sclifoselile sandrei brown, suspansul lui john grisham și orice mai citea maică-mea în acea perioadă. cu infinită lipsă de tact și un înnăscut simț etic. acum, mai civilizat, îngrămădesc mici furnici pe margine sau printre alineate. în curând voi deschide un salon de tatuaj pentru cărțile voastre preferate.

-cam câte cărți ai citit până acum?când eram mic, citeam prima carte pe care puneam mâna (majoritatea erau de la biblioteca pentru toți, nu vă alarmați, domni și doamne), valsând grațios printre esențialii jules verne, charles dickens sau dumas. a urmat apoi perioada pubertății pe care îmi place s-o numesc ev mediu sau o mistificare egală cu bezna beletristică. a trebuit să fac 15 ani ca să deschid iar o carte. de atunci, numărul lor variază -

-cu ce cărți ai adormit în brațe de plictiseală?- pentru că nu mă las niciodată de o carte, odată ce am început-o, indiferent cât interes (nu) îmi stârnește. e ceva patologic aici, îmi amintesc de casa buddenbrook a lui thomas mann și cele 4-5 luni pe care le-am cheltuit citind-o și realizând ce simpatie dezvolt pentru bildungsromane. dar indiferent de asta, mai devreme sau mai târziu, voi reveni la orice carte pusă pe pauză. e valabil, de exemplu, și pentru filme. aș fi în stare, de-ar fi să fie, să văd un ecran negru timp de două ore (dacă s-ar intitula film și ar fi în mod potrivit catalogat avangardă/experimental/drăcovenie).

-ce înseamnă cărțile pentru tine?s-o luăm dimpotrivă: o carte nu e o muzică pentru că nu-ți dictează așa autoritar traiectoria stării de spirit; dacă un pasaj te neliniștește, îl parcurgi mai încet, îl învăluiești, sau din contră sari repede peste el, îți acoperi urechile. o carte nu e un film pentru că e mai mult de-atât. e suma tuturor filmelor ce-ar putea să fie. dar îmi place să gândesc și că, dacă scriem cărți de mii de ani, filme scriem numai de ani o sută. în fine, o carte nu e o pictură pentru că îți oferă confortul unei soluții, fie doar și întrevăzută. arta plastică îți atinge direct simțurile, cartea oferă un filtru de decantare. prima e instinctivă, a doua intuitivă.

-care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
clopotul de sticlă al sylviei plath. era luni după-amiază când am intrat în librărie, fără intenția de a cumpăra ceva. cartea a costat 250 de mii și au fost singurii mei bani în acea săptămână.

-care e cel mai tare final al unei cărți citite de tine?păi și să deconspir? :P aș putea să numesc, vorbind pur afectiv, finalul sfâșietor, de-a dreptul sadic din singur pe lume de hector malot. nu mă puteți acuza de sentimentalism la 10 ani!

-care este cea mai influentă carte citită de tine?
MEIN KAMPF. asta dacă am pătruns sensul întrebării și nu m-a pătruns el pe mine.

-care scriitor te-a influențat cel mai mult?cel mai mult, cea mai bună, cel mai tare... eu nu gândesc așa. sunt destui oamenii care m-au mișcat, în cărți ca să nu mai vorbim în afara lor. am zis de camus, mai este și beckett, mai este și gogol, chiar și un salinger. dintre ai noștri sunt paler, eliade, în curând ionesco... și să nu uit de micul prinț, el însuși scriitor!

-cât de repede citești o carte?am răspuns deja. poate fi o după-amiază de vară sau poate fi o vară. uneori trec luni întregi până să reiau una.

-poate literatura să schimbe lumea?literatura schimbă lumea, lumea schimbă literatura, e un proces reciproc și neobosit, nu mai știi în final care e realitatea exogenă a celeilalte.


___
3. altfel, a fost o seară frumoasă aici, în vestul țării. friguț, numai bun de aprilie, nici o urmă de îngrijorare pe tot cuprinsul văzduhului. colectivul locatarilor în etate din blocul meu a ieșit azi să admire, între 6 și 8, lucrările de frezare și acoperire cu covor de asfalt de pe strada noastră.

și totuși, nu mai vreau să fiu nicăieri unde nu e cald și soare. un disc roșu agățat pe-un cer impresionist nu e o scuză. hai să plecăm undeva, spre sud.

poveste fără un cal maro

în stație, aștept un expres 2 care niciodată nu mai vine
e ceva maladiv în toată chestia asta, în aerul serii
în taxiuri șoferii se țin treji cum pot - se scarpină după gât, halesc o șaorma, mai trag o labă iute, dracu' știe
în fine, după o vreme trece un paișpe molcom
mă urc în el la întâmplare și iau primul loc după ușă
vis à vis singurul călător afară de mine - un ins la vreo 50, cu șapcă soioasă și ceva ghetre peste tenișii puma
un navetist nocturn, mustăcios și după cum se vede cam cherchelit
- are privirea aia turbure sub care ghicești un licăr de conștiență
îmi iau repede ochii, să-i evit privirea insistentă, năucă
tipul continuă să mă fixeze și după aceea dar mă prefac dezinteresat
e ciudat să mă studieze pe mine - doar de-abia-mi ajung în corpul meu nu-mi trebuiesc și-n mințile altora
pe urmă troleul întoarce prin noapte
îmi dau seama după scrâșnetul cablului de tracțiune
clefăi gumă și privesc absent pe geam
(de fapt îi studiez cu coada ochiului reflexia, dintr-un soi de precauție muierească)
mai oprim mai mergem
nimeni nu urcă
omul mă privește și se strâmbă-n chip de zâmbet
are urechile pline de vată
se ridică stângaci

se apropie
se apropie
și murmură ca prin vis spre mine
următoarele cuvinte
-
cînd eram eu
apoi se împleticește mut spre ieșire
și cade prin ușile automate în hăul nopții

în fine treaba poate fi total lipsită de noimă
nici nu are început mijloc sau sfârșit, deci godard sigur m-ar trimite la culcare
dar la un moment dat parc-am presimțit că-nțeleg ceva ~



( i-adevărat, n-am prea mai dat pe aici, am trecut printr-o inerție generalizată, cu ocazionalele ridicări pentru o gură de aer; s-au succedat alternativ perioadele în care n-am avut ce scrie cu cele în care n-am vrut scrie. celor care se încăpățânează încă să-și facă drum pe aici, bine vă regăsesc! )

doi

așadar! revin, după acest mic intermezzo care mi-a permis să lupt cu cearcănele & lipsa de internet și să adun în răstimp o mică seamă de ascultători, pentru care sunt dealtfel recunoscător: [emoticon vesel]


actul 2
în care transpare câte ceva despre misterioasa viață a autorului și se prefigurează problematica dezbătută în concluzie – deci brace yourselves!




5:24, ora la care scriu aceste rânduri. deschid fereastra și las să pătrundă înăuntru răcoarea revărsatului și zgomotul înfundat al traficului de pe autostradă (chiar așa, ați stat vreodată să vă gândiți de unde vin și încotro merg oamenii la aceste ore? în imaginația mea cred că le-am conferit dintotdeauna o dimensiune fantastică, așa cum vin ei dinspre noapte înspre zi, cu picioarele desculțe pe bord și fumând țigări în răsărit, într-un veritabil road-movie contemplativ)

cu îngăduința dvs, dimineața e timpul excepțional când îmi permit asemenea reverii, pentru că e un timp rarisim, atât de inaccesibil mie și care, pe deasupra, mă găsește neîntinat de intemperiile cotidiene, în starea de confesiune cea mai pură. nepunând aici la socoteală eventualele dimineți în care mă aflu încă sub imperiul unui –

vis recurent. visez mult, înfrunt oboseala și totul se petrece la un nivel superficial al simțurilor, care îmi permite să mă trezesc și să-mi amintesc totul într-un fel foarte viu, fără să fiu nevoit să mă cufund în vreo transă rememorativă, să fac apel la cine știe ce capacități subconștiente, de care dispun sau ba. deschid ochii și culorile, mirosurile, sentimentele plutesc încă prin cameră, la distanța întinderii-unui-braț. le iau și le adun într-un caiet, la îndemnul lui kerouac și a sa carte a viselor. vă mai amintiți lupii din viața pe un peron? sau filmele lui lynch? imaginatele mele lumi sunt de o mie de ori mai macabre, poate pentru că eu le sunt erou. sunt vise terifiante sau burlești, lipsite de happy-end, sau chiar lipsite cu totul de deznodământ, de vreo concluzie palpabilă. premoniții sumbre și batjocoritoare ale cine știe căror lumi ce vor să vie (am terminat cu livrescul, dați-mi o palmă)

vis recurent. mă plimb între raioanele supermarketului aruncând ochii în jur. sentiment de neliniște acută, parcă aș fi urmărit. borcane de termite, baloane gata umflate, biscuiți vrac, iepuri, cărți și diverse foi volante. rumeguș și confetti. rumeguș și confetti. înaintez prin mocirlă, avansez cu spatele, oamenii mă izbesc cu plase de rafie, cu brațe, cu copii. mă împing cu coatele, mă agăț, mă ridic, grăbesc pasul. un vânzător promovează agresiv un articol la reducere, planând deasupra mea și îndesându-mi megafonul în ureche. vorbele sunt prea tari, prea repezi, nu pot face nimic din ele. nu găsesc casele. ’casă!’ vreau să strig, să mă extrag din nebunie, dar deja aștept la coadă, cu unul sau treiș’cinci de oameni înaintea mea. în față e verde, în spate negru. scenele avansează în fast-forward, hole îmi cântă dinăuntrul capului fuck you make me see fuck you make me real, casiera are aparat dentar și inele în sfârcuri, zâmbetul ei e moarte, mâinile-i sunt pline de bube. dă din gură, mă uit la buzele ei cărnoase, încrețite în exercițiul vorbirii. realizez că așteaptă răspuns și mă lansez într-o observație pertinentă asupra sistemelor de răcire a semi-preparatelor sau asupra importanței romului în descoperirea insulelor cayman. și deodată toți ochii se fixează pe mine. sunt ațintit de o mie de priviri care văd prin haine, prin gânduri, mă înțeleg dinainte de naștere. mă scutur, strig hertzi note muzicale și decibeli, cortina cade: swish. encore! encore!, orchestra decretează apoteotic, buciumul sună cu jale.

peisajul se schimbă, iată-mă într-un salon de așteptare. liniște, se aud doar bătăile de ceas și lumina intrând pe o fereastră largă. crainicul, luând o pauză de la vestirea sosirilor și plecărilor, începe să fredoneze un cântecel în surdină. câteodată este și o fetiță, cu care mă străduiesc să port o conversație, dar cu care nu ajung niciodată la un consens. o femeie privește nervoasă la ceasul de mână, care strălucește în soare și-mi îneacă privirea. mai este un ceas și pe peretele din fața mea, dar nu are ace care să indice orele. alteori, mă găsesc singur în această cameră goală și izbucnesc în plâns. cântecelul liniștit, murmurat de crainic crește în intensitate, mă acoperă.

un alt vis pe care-l am din când în când (și promit că e ultimul, m-am întins mai mult decât intenționam), în mod pronunțat distopic, are de-a face cu o liotă de răufăcători à la mad max care pun stăpânire pe o intersecție – nu întâmplător, casa mea, vechea mea casă, e undeva pe colț. banda oprește, pe alese, trecătorii și, trântindu-i de pământ, îi ciopârțesc cu niște pietre ascuțite, separându-i de membre. ceea ce mă înspăimântă de fiecare dată e lipsa totală de reacție, perfecta naturalețe a masacrului. oamenii se zvârcolesc agonic dar nu scot nici un geamăt, o femeie se târăște printre mașini, lăsând în urmă fâșii de carne și sânge negru, dar complet lipsită de expresie și cu privirea aiurea, o mașină de poliție ocolește resturile umane, niște copii râd și se-mping în timp ce teroristul își alege prada. mă plimb prin acest carnagiu cu sentimentul că voi fi următoarea victimă, și parcă viața m-a părăsit deja. visul nu cunoaște mare variație, dar reușește cu precizie să mă îngrozească de fiecare dată.


îmi cer scuze pentru aceste descripții puțin oportune. trebuie să termin tripticul ăsta al desperării ca să dezleg niște probleme, sau să le leg mai fedeleș, în orice caz, să termin cu ele. sylvie, eterna mea muză și camaradă în aceste vremuri de restriște comunicativă, mă privește zâmbind nu-întocmai-aprobator. iată, își întoarce fustița ei mov de la privirile mele. am să vorbesc și despre lucruri vesele, in due time. yes we can!
~