telediscoteca de primăvară

let's get it on

sub-question! can you envision a perfect ending w/o barry jive & the uptown five?

descoperiri recente

cum s-a întîmplat să am cîteva zile nesperat de libere (de fapt nu știu dacă e așa, nu pot să zic că mă dau de ceasul morții să rezolv chestii iminente și asta încă de ani buni; probabil ceea ce se schimbă e relația mea cu timpul. știți ideea - pe măsură ce îmbătrînești se contrage timpul - uite cît e ceasul și nici nu știu ce-am făcut azi!)

nu, nu, nu, parantezele, moartea mea -

cum s-a întîmplat să am cîteva zile nesperat de libere, am fost plăcut surprins de cele de mai jos. sunt cu titlul de recomandări. dedicații speciale, dacă vreți. dacă n-ați auzit de niciunele, ei bine, în apărarea mea, ce rost are să vă repet ce-ați mai auzit și de la alții? :p am să menționez un exemplu / categorie.


carte.

rené daumal, muntele analog
roman despre călătoria unui grup de prieteni în vederea ascensiunii și cuceririi unui munte din emisfera sudică, al cărui pisc este inaccesibil muritorilor. alegorie a unui suprarealist, muntele este unul simbolic iar expediția inițiatică se oprește în mijlocul unei fraze din capitolul cinci, fiindcă autorul moare scriind-o. ipoteza este că experimentele lui daumal cu tot felul de chemicale psihotrope i-au grăbit moartea astfel că citind cartea (111 pagini) beneficiați numai de o călătorie dus.


muzică.

robyn hitchcock
sau "de ce ne mai trebuie un alt compozitor englez?". pentru că și el, ca și mine, visează noaptea la trenuri. cu muzica aici sunt pe teren minat, fiecare își găsește și apără propriii (e, am scris cu trei i, am scris? :D) idoli-cult, așa că ascultați și voi și vedeți de se prinde. ei zic că l-a copiat pe syd barrett, membrul evaziv al pink floyd (nu vă place asta? vi-l recomand pe barrett!)


film.

Otac na Sluzbenom Putu (Emir Kusturica, 1985) [Tata în călătorie de serviciu]
asta e o mențiune cu totul și cu totul specială. marea mea căutare în viață era pentru un film văzut cu bunicii mei într-o noapte tare demult pe tvr, avînd aceste trei indicii:
1. trebuia să fie rusesc sau balcanic (din ce-mi aminteam despre chipurile diafane ale actorilor)
2. perioada în care a fost filmat: anii '60-'80 (aici trebuie să recunosc că memoria mi-a jucat puțin feste, îmi aminteam că filmul e alb negru)
3. (și cel mai important) melodia care și-a ars amprenta în memoria mea auditivă este valurile dunării. este acea melodie care te face să deșerți lacrimi de copil în pernă în timp ce cînți barca pe valuri plutește ușooor...
ani de zile acest film m-a eludat în fel și chip, cînd am crezut că sunt mai aproape, atunci m-am înșelat mai grozav. sunt fericit azi să spun că acel film este cel de-al doilea al lui kusturica și cu nici un strop mai puțin emoționant ca atunci, la zece ani. este filmul meu preferat.


film în pregătire.

nu știu cum am reușit să aflu că ne așteaptă anul ăsta aventurile animate ale lui tin tin :D și-ncă pregătite de spielberg + peter jackson, stăpînul inelelor, înainte de mult-așteptatul său Hobbit în două părți. aici un fel de teaser.


serie documentară.

BBC's Last Chance to See e ceva ce nu vreți să ratați. da, un alt documentar despre specii pe cale de dispariție, o să ziceți. mă, vă provoc să lansați un episod și după cinci minute să încercați să vă-ndepărtați. atît, n-ai cum! în șase episoade, șase specii amenințate cu extincția acum douăzeci de ani, revizitate. dar ce platouri de filmare! madagascar, noua zeelandă, mexic, ești ca și acolo, împreună cu cei doi nebuni. originalul a fost douglas adams cel cu ghidul autostopistului, acum înlocuit de stephen fry, minunat. unul din puținele travelogues pe care le-am urmărit în ritm susținut.


serie animată.

un om al secolului 35 se revoltă împotriva androizilor care au pus stăpînire pe tot, inclusiv pe rolul de modele nud în școlile de artă. muzică feerică, animație minunată.
http://www.ifc.com/unclothed-man-in-the-35th-century-ad/


un site.
http://irinawerning.com/back-to-the-fut/back-to-the-future/

două miracole de dimineață, aparent neînrudite

așa-i, fiecare se întoarce involuntar la ceea ce știe mai bine, după cum precupețul va precupeți, tinichigiul va tinichigi, mușteriul va mușteri, copywriterul va copywritări, așa eu, în feluri mereu mai sceptice și mai convolute, voi scrie. mă miră că uneori primesc [în viața reală] feedback la acest blog pe care îl vedeam căzut într-o stare de asomare cam desperată și căruia mă pregăteam să-i administrez lovitura de grație din teama de a nu mă prelungi într-o ridicolă comparație cu un vulcan care și-a jucat de mult rolul de furnal al tinereții introspective, tumultoase și se îneacă astăzi încet, odată cu insula pe care a creat-o. niciodată n-am putut scrie fără un conținut, paradoxal estetica acestei idei îmi trezește în minte imaginea unui ambalaj gol aruncat în mijlocul trotuarului recent măturat, exact unde n-ar avea nici un sens să se afle.

în fine, asta-i în altă poveste, n-o să încerc să mă justific devoalînd felurile în care îmi născocesc expunerile personale în alte registre și cum cîteodată am regretul de a nu mă întoarce la cel dintîi, indirectul liber și naiv al blogurilor mele.

astăzi mă întorc. e încă dimineață și am pățit deja două miracole. spun 'pățit' pentru că rezultatul acțiunii lor se răsfrînge nemijlocit asupra mea și le numesc - neglijent și diletant - 'miracole', cu rugămintea să acceptați convenția în lipsa unui cuvînt laic dar revelator.

dați-mi un punct de sprijin și voi revoluționa lumea. azi echilibrul a venit într-un fel cu totul neobișnuit: am putut respira pe ambele nări. curat, nestingherit! anatomic vorbind, există o alternanță naturală, organică a foselor nazale ce are loc la fiecare 2-3 ore din zi. sunt oameni care n-au respirat în viața lor pe ambele nări! m-am agățat de calorifer și-am privit pe fereastră în negura dimineții. parcul era luminat slab și portocaliu; era cu mult înaintea trecerii studenților către facultate, o mie de voci pe tonalități diferite ce compun zilnic cel mai improbabil cor pestriț al străzii sfînta rozalia. nu, era liniștea aceea udă din spatele geamurilor. am tras încet și firesc pe nări o cantitate de oxigen și alte particule gazoase enigmatice și mi-am imaginat cum deodată mi se aprind cele două emisfere cerebrale ca străbătute de șiruri de beculețe de crăciun - cea creativă și cea logică (< logos, cuvînt). am citit mai tîrziu despre miza exercițiului yoga nadi sodhana, o rutină ciclică în care aerul e inhalat pe o nară și eliberat pe cealaltă, pătrunde creativ și iese logic, apoi invers. un exercițiu de respirație și de gîndire.

a doua surpriză am avut-o cînd am intrat în sala de baie. sistemul de canalizare ce deservește blocul nostru este de mult depășit de vreme și adesea e nevoie doar de o declanșare întîmplătoare pe circuit ca reziduul olfactiv al comunității să se reverse prin chiuveta și vana noastră de la parter, sub formă de cascadă putrezicioasă de curenți. presiunea acestora făcea să sară în aer pînă și dopurile pe care le puneam ca precauție. singura noastră salvare de la extincția prin miros a fost să păstrăm în permanență o cantitate de apă în aceste două recipiente, creînd astfel și un habitat pentru rățușca noastră de baie. azi, în apa de la chiuvetă pluteau cîteva petale galbene, lăsate în urmă de k., în urma toaletei matinale. le-am pescuit și le-am studiat îndeaproape - lungi, înguste și puțin răsucite ca floarea de hiacintă. proveniența lor - inexplicabilă. le-am pus bine, undeva. asta nu mă poate decît întări în vechea mea convingere că trăiesc cu o fată care e făcută din petale și aripioare de coleopter. și din zi în zi pielea ei tot mai străvezie și tot mai neîncăpătoare disimulează tot mai greu acest lucru.

e al doilea miracol și ziua nici n-a început bine.

sîmbete, poze

sîmbătă. trezit în negura dimineții, ca replică perfectă a sîmbetei dinainte. pentru mine, indiferent de ce sunt acolo, ora șase este întotdeauna ora călătoriilor. ca-n acele dimineți-nopți cînd înghesuiam cantități neverosimile de bagaje în orice fantă a mașinii, împresurați de aburii exhalați și de entuziasm, după care trînteam portiera și fugeam spre departe-departe.



sîmbăta trecută eram la capătul a zece zile epuizante, eram departe și niciunde. în trei ore urma să las roșia montană și tot restul în urmă, dar pentru moment mi-era de-ajuns să mă reazem de tăblia patului, cu căștile pe piept și să ascult prima melodie după nuștiucît timp. erau primele acorduri, jumate din oameni plecaseră, jumate tropăiau pe podelele de lemn de la parter întru fabricarea micului dejun, dar știam că melodia nu mă va dezamăgi. sunt unele melodii foarte loiale: încep promițător, te fac să întrevezi potențialul lor și să speri nesperat că vor continua în aceeași direcție ca în cele din urmăsă continue prin a-ți stimula ciocănelele, scărițele și mai toate părțile erogene ale urechii. și să sune precum:



sîmbăta asta n-am călătorit niciunde. am schimbat două paturi. dar persistă în memorie (neintenționată referire la dalí) fragmente din ziua de ieri, zi ca-n primăverile veritabile, cînd fugi pe ici și colo, zburătăcești în toate direcțiile. sunt de povestit, nu zic, dar mă ia o durere teribilă la bascheți cînd apuc tastatura. e o indolență din aia pozitivă cred, că nu-mi pasă ce mai clevetește baba nicolov de la 2 sau cine ajunge să dea doi bani pe cuvintele astea ale mele. chillax. rămîneți cu poze și cu încă 4 muzici bune da capo:

de flori și zile frumoase

însemnarea asta merge direct la toate doamnele și domnițele care zăbovesc pe undele noastre în această după-amiază lascivă de vineri, în anticiparea weekendului. de fapt eu am copt însemnarea de luni, zic, ca să spăl rușinea că o citiți abia vineri.

încercînd să n-o deturnez înspre memorialistica mea de zi cu zi (săptămînă cu săptămînă), o să vă propun drept preambul un exercițiu de imaginație, anume să concepeți lumea ca pe un spectru al diversității. nu-i simplu, așa-i? bineînțeles că întregul ansamblu vă scapă, n-o să puteți preciza cîți indivizi aborigeni din australasia au complexe jungiene sau cîți vorbitori de swahili își servesc ceaiul odată cu Regina la un moment dat. cîți angajați la salubritate sunt fascinați de posibilitatea existenței vieții pe orion sau cîți boschetari se scapă pe ei în tramvaiul 6. simpla amintire a tuturor acestor 'filtre' taxonomice posibile ar depăși fără doar și poate durata de viață a majorității speciilor pămîntene, dacă nu chiar și a Reginei.

cu toții ne mîndrim prin ceea ce ne diferențiază, și nu o dată ne vom aroga varii preocupări în spiritul acesta (în browserul meu se află deschise, în acest moment, ferestre despre înregistrarea rezidenței pe teritoriul româniei, paul ricoeur și ultimul album de remixuri u2). de dragul conciziei și al ilustrării exponențiale, să purcedem însă prin a analiza cea mai apropiată clasificare nouă: cîți indivizi de sex masculin au cumpărat flori congenerelor/consoartelor/concubinelor lor de 8 martie?

bă, al naibii de mulți.

magnific contra-exemplu! oricît ai vrea să te detașezi de problemele tale lumești, pletora de garofițe amețite și fire de trandafire popoțopăind în sus și-n jos pe străzile sictirite ale orașului te readuce în contemporaneitate. căci ce altă ocazie mai prielnică să-ți declari eterna fidelitate dragostei decît odată cu toți ceilalți lachei dîndu-se de-a guracasca și tîrîndu-și de brațetă nobilele domnițe înspumate de fericire neroadă? cîteva păreri spicuite de la locul faptei:

nu te mai mîțîi atît... azi e ziua mea!

m-a lăsat ca pe un căcat în vînt

muahahaha my water just broke

în fine. sătul să o ard pe-acolo, am pornit și eu spre casă. incidental, am constatat că forțele de ordine au fost aspru întărite - parcurgînd centrul pe la zece seara, am întîlnit patru mașini de poliție, mai multe cupluri de comunitari și o dubiță în care șoferul a confundat stația radio cu portavocea montată pe capotă (dăăă!). poate credeți că eu am scăpat de legitimare! s-a întîmplat ceva? eh, incidente multe domne! ați terminat facultatea, a? este viză de flotant? de data asta n-am mai pus botu', ca atunci, în unirii, cu v., cînd strigam și rîdeam de parcă eram singuri pe lume (să-i spunem v2, să nu-l confundați cu celălalt). le-am băgat scuza cu vizita la mătușa. patru ani în orașul ăsta și tot fără viză...

sperînd că trece the winter of our discontent, mi-a venit în minte



fără prea multă legătură, săptămîna viitoare vă voi povesti despre pățaniile mele chirurgical-ambulatorii. și despre alte aventuri care mă încearcă. în schimb, nu vă voi povesti despre tudor chirilă, despre nobelul lui obama, despre homari, raci și o mie de alți draci.

vai

, omoară-mă încet! cranberries vin să ne cînte, în iulie (2 zile după best-fex-vacs?!), pe stadionul arcul de triumf, trăi-le-ar (mi-ar) anii lu' nouăzeci. deci, la bucurești cu mine! veniți, veniți, numai bine îmi mai țineți și mie companie! :D :D :D

nu vi s-a

întîmplat niciodată să vă pomeniți că încercați să ieșiți dintr-o situație incomodă tastînd la repezeală un mesaj prefăcut, fără destinatar, la celular? astfel, atenția va diverge de la voi și veți cădea pentru un minut-două în intimitatea sms-ului (*save my soul). știu că uneori apăsam tastele la întîmplare, rezultatul fiind un fel de limba spargă, alteori chiar elaboram mesaje coerente, de cele mai multe ori auto-mesaje, în care îmi ziceam să fiu mai grozav, mai puțin timorat, să fac nu știu ce pe mîine, tot așa.

mi-am amintit de asta cînd iar am trimis nu știu ce mesaj fără noimă tastînd prin buzunar în frigul de afară, și mi s-a părut că e o copilărie și-o amintire care nu mai e a mea.

știri externe. am uitat să zic, dar se pare că au trecut vreo cinci ani de cînd țin (?) blog. parcă erau puține bloguri atunci, "blogosfera" era plată, acum scriu și eu ca să nu uit de tot că scriu.



(18' of delirium)

the mellon collies

o duminică extra-super-hiper-uber-megaprelungită la casa de catz. nu știu ce mai vrea ploaia asta de la nordul timișorii, doar să-ncurce traficul și să facă toate utilajele de mare tonaj să tragă care pe unde i se năzare ca să calc io în toate nămoalele vieții și să risc să fiu călcat de un 33 în croazieră infernală în jos pe aradului. deci da, clar. excludem varianta cu ieșitul pe moment. stau cu sylvie și privim pe fereastră. caloriferul pute de frig, m-am gîndit că durează pînă urcă o pală de căldură de la parter pînă la etajul 247 dar pare-se calorificarea se face de sus în jos. măcar pot să încerc un rînjet dîrdîit la gîndul că pînă și la baba miconov de la doi îi clănțăne proteza-n pahar. hehe. modestă consolare. cred că mai degrabă am să-mi exersez sadismul neștiut și am să deretic gospodărește apartamentul. trebuie să caut un job înainte să devin o casnică refulată citind biblii prin trolee. dacă știți pe unii cu nevoi pentru traduceri de documente de diverse feliuri, mai amînați-i vreo 2 luni așa, pînă-mi scot autorizația. spuneți-le că e pentru salvarea unui suflet! bogdaproste.

nu mai scriu însemnare lungă să ne-ajungă și să gonească puhoaiele de cetitori. chinaman said long ago that if a man can't say what he has to say in twelve lines he had better keep quiet. (ezra pound, vorticism, 1914) apropo de pound și în total dezacord cu lipsa de melancolie a acestei toamne sordide, iată una din poeziile mele dragi:

poem

l(a
le
af
fa
11
s)
one
1
iness

(1958)

nu v-ajunge? mai luați și un nick cave pentru zile ploioase, afurisitul de june prim soios, iată ce zice despre el:

"This is a stunning recording -- stunning in the sense of its quality and its combination of philosophical soliloquy and heartbreaking music. It's also stunning in its effect upon the listener, rendering him or her mute -- stunned, as it were -- with reflection and awe. Combining two spoken-word pieces, one from the Vienna Poetry Festival and one from a BBC religion program, Cave manages to flesh out the spare poetry that is his songwriting by explaining the font from which it issues. God, madness, mourning, love, and wisdom are all explored here, with musical interludes on the first piece, "The Secret Life of the Love Song," that show the end product of all of this musing. Cave's words are like silent weights that sneak up and land in your lap, paralyzing you with their beauty and heft in a way that only occasionally happens with the songs that he has issued over the last 20 years."

	Nick Cave - The secret life of the love song.mp3
	Found at skreemr.com

de la mine & de la sylvie, orvoá.

lucruri pe care să nu i le spui unui pinguin

(nu de la prima întîlnire, oricum)



toate visele mele, din ultima vreme sau aiurea, conțin fie sfîrșitul lumii fie al meu personal. sunt cataclismice și neapărat grandioase, teatrale, pline de urgia acelor zei care doresc Sfîrșitul.

extrag bunăoară o mostră din jurnalul de vise, datată mai, 31:

am visat/imaginat/regizat o parabolă chipurile cu substrat, a însușirii de a fi urît, pe care apoi, tot în vis, am și suspectat-o de plagiat. protagonistul poveștii imagistice se află la volanul unei mașini cînd simte că începe să se transforme în moduri foarte puțin plăcute: stomacul începe să-i fiarbă și să se umfle, pielea se îngroașe și-l strînge, închizîndu-se la culoare, mușchii intră în fibrilație. omul privește în oglinda-retrovizor și constată cu stupoare că s-a transformat într-un monstru (vezi omul-elefant al lui van sant). pînă acum, visul se trăiește oarecum la persoana I, filtrat prin ochii și sentimentele acestuia. omul (sau cum vreți) iese din mașină îngrozit, căutînd o explicație. explicația vine din partea unui trecător, care, scîrbit de aspectul grotesc al individului, îl ciomăgește pe ăsta ca pe gîndacul lui kafka (estropierea mi se descrie atît textual cît și imagistic, într-un fel cît mai autentic cu putință). elefantinul rămîne întins pe caldarîm, fără suflare, o masă de cartilagii și vîscozități, iar persoana I a poveștii se mută la călău. călăul se învîrtește prin împrejurimi numai ca să observe că incidentul de mai devreme nu e unul izolat - lumea toată se transformă în jurul său: elefanți-oameni, maimuțe-oameni, oameni-cai, oameni-rîși - o adevarată menajerie. tipul, adus la paroxism, decide să devină un exponent al eliberării, al epurării, să facă dreptate oamenilor curați. după o serie de omoruri trecute-n fast forward, disperarea de a nu se mai bucura de o lume așa cum o știuse pare să-l înstăpînească, motiv pentru care începe să-și chestioneze menirea, agonic și retoric. în fine, poate ultimul dintre 'semenii' săi monstruoși, horcăind în pragul morții, îi spune că dacă vrea să înțeleagă ceva, să se privească într-o oglindă. omul își privește reflexia într-o oglindă și înțelege că monstrul este de fapt el. nu-și poate - adică nu-mi pot da seama - dacă fusese așa de la bun început sau, cuprins de norul nebuniei, se metamorfozase prin morțile succesive. "

visul următor, dragi cetitori, ne mută tragedia din planul personal în planul familial. mai, 20:

" sunt suprins să aflu pe viu de existența uei mătuși Corina, soră a mamei, în timp ce familia-mi îmbătrînește într-un apartament la etajul șapte din bucurești. "

horror! octombrie 12, 2009:

" vis terifiant despre sfîrșitul lumii. trăit atunci și acolo, alarmant de real. primul cadru, filmic, al visului este ecranul televizorului care difuzează cine știe ce aiureli cînd semnalul începe să se piardă, imaginea tremură și e înlocuită curînd de 'puricii' pe care-i cunoaștem cu toții. fîsîitul devine asurzitor și pare că se dislocă din televizor; se aude din cealaltă cameră, de pe fereastră; e ubicuu. e de fapt sunetul e de scurtcircuitare continuă, de electricitate statică - stîlpii de curent de afară dansează în scîntei electrice. deodată atît eu cît și bunica mea, cu care locuiesc, cunoaștem sentimentul de neînlăturat că lumea se apropie de sfîrșit. ba chiar ni se dă și un deadline: cîteva ore! mai știu și că toți ceilalți o știu. nu-mi dau seama cum se face, dar lumea întreagă e conștientă în mod colectiv de acest final subit. ies afară, pe aleea de suburbie și cunosc furia dezlănțuită a energiei electrice, ce pare că a cucerit lumea. sunetul de afară e de o mie de ori mai puternic, devine un țiuit intens, compact, subțire, care-mi penetrează timpanele și-mi sufocă creierul. îl aud cu fiecare celulă corpului meu. deodată cerul e cuprins de noapte și fulgere albastre, groase, ca de desene animate, îl brăzdează de-a lungul. fulgerele sunt mute, totul e acoperit de rezonanța asurzitoare. înaintea-mi, în depărtare, se întinde valea plină de ciuperci-antene parabolice, ale postului tv care emite în zonă (în rest, imaginîndu-mi la nivelul de fin detaliu: cîteva alte case răsfirate longitudinal sau în cul-de-sac pe zona deluroasă și vag populată de tufe întunecate. în depărtare se întinde norul negru al unei păduri, iar întreaga zonă e delimitată de un deal înalt, dincolo de care ghicim nucleul orașului întunecat, amintind a gotham city. zona rezidențială în care mă aflu e într-o scobitură a acestui deal, nu tocmai prăvălită în vale). în apropierea antenelor-satelit, oameni negri montează cu mare repeziciune un ecran plasmatic care a început deja să emită: o domnișoară alarmată, dar păstrînd o rezervă de demnitate reportericească, ne anunță cu o gură de șapte-opt metri și mai jos cu subtitrare că a venit în mod oficial momentul în care ne luăm rămas bun de la bătrîna terră, și că în mai puțin de două ore, după estimările lor, se vor goli chiar și generatoarele secundare ce le permit acea transmisiune. două-trei ore pînă ce planeta va fi înghițită de un gol negru și rece și fără nume. ceea ce trezește un sentiment inefabil de groază în mine e faptul că reporterița nu ne dă nici un sfat salvator de viață, nici o urare, nici o recomandare, în caz de pericol spargeți geamul, pentru cei care nu știu ce faceți nu știu cum, nu. totul e ca și stabilit, dinainte calculat, prevăzut, împlinit, adio. reporterița dispare de pe ecran și încep să se succeadă imagini cu niște obiecte zburătoare imense, de formă ciudată, dreptunghiulară, acostate la niște dane la fel de colosale, unde puhoaie de oameni-purici se calcă în picioare, într-o mișcare fără noimă. nave necunoscute pînă în prezent, pesemne. știu că ăsta e sfîrșitul, îmi privesc bunica. "

nu știu dacă mai sunteți aici cu mine (pariez că nu :)), dar sunt sigur că fiecare ați fost pus, la un moment sau altul, față în față cu premoniția Morții, cu iminența ei. e urît. să nu mai vorbim atunci cînd se întîmplă în vis, în tărîmul cel mai depărtat de voința sau puterea voastră. cîhhh.

nu știu de ce mă pot tulbura astfel de vise. mai ales că obsesia mea nu e lumii pieritoare în întuneric, ci în lumină. așa e, spaima războiului atomic și al iernii nucleare mă numără și pe mine. este o fotografie cu două fete la un picnic nuclear care mă bîntuie în mod special (cred că la don'șoara tuvia în brrlog am văzut-o de nu mă-nșel). liniștea și acceptarea. consimțămîntul ăsta tacit, dar solemn. mirosul sublim, preț de o fulgurație de secundă, al păcii dinaintea sfîrșitului lumii. îl simt destul de des, i have to go out with a bang! presimt uneori sfîrșitul cînd sunt la școală - nările mele freamătă de anticiparea aromei prietenoase de caldarîm cu șotron, dar sufocante ca de vinete coapte, cum îmi imaginez că se împrăștie în ținutul ăsta alb, nuclear, dureros de final.

în rest, diverse alte vise conținute în acest jurnal pe un an, zoomorfice, cu fete în hamace care atîrnă din cer, cu discuții intelectuale, cu săruturi și intarsii orientale, bla bla blu.

mă, dar erau niște vise, într-una din cărțile copilăriei mele, U.B.P.-ul editurii Chișinău, de Roald Dahl (acum în cine știe ce traducere slinoasă și pedofilă de la RAO), unde Uriașul Bun și Prietenos bea froboscot (vai, ce bun trebuie să fi fost după nume!), mînca în silă cacaveții și mergea cu micuța Sofi să prindă vise cu plasa de fluturi. o lua pe micuță pe umăr și porneau în ținutul neclar al viselor și coșmarelor. după ce le prindeau le închideau în borcane, le etichetau și le depozitau într-o magazie uriașă, ca se le sufle noaptea pe fereastră prichindeilor. visele erau frumoase, două-trei rînduri și o ilustrație fiecare, le-aș visa chiar acum.




___
iaca povestind despre ierni nucleare ce mi se făcu dor de ierni din alea adevărate, cre'că și dylan ăsta e de vină plus că i'm a sucka for winter wonderland. îmi plac aburii exalați și toți trecătorii încotoșmănați, parcă par mai vii în obraji. tot recele ăsta mi-a adus aminte de parisul anului trecut, cu cafenelele discrete, fericirea nereținută și cancerul din stațiile de metrou, și de fapt de toată franța cu poștalionu' ăla de amintiri. of, numiți-mă un sentimental bătrîn ce-și ia cafeaua cu două lingurițe de zahăr...

sper că nu v-am plictisit scriind, dar mai rar prind o dimineață așa ordonată, în care îmi pot relua vechea rutină de pe vremea cînd locuiam burlăcește și nu cot la cot cu libertățile altor trei oameni (sau parovi :p), și pentru care confortul meu începe abia unde se termină al lor. îmi fac o cafea, adulmec neapărat dimineața pe fereastră, muzica surdă și mă bucur de timpul meu, îl împart cu voi. (norocul e că de-acum, aceste dimineți se anunță mai dese, de cînd cu masterul și șomeria mea)

rog revin

pînă ce scriu eu însemnarea, folc cu frișcă pînă vă e greață:



Svetlana sucks lemons across from me
And I am progressing abominably
And I do not know my own way to the sea
But the saltiest sea knows its own way to me

And the city that turns, turns protracted and slow
And I find myself toeing the embarcadero
And I find myself knowing the things that I knew
Which is all that you can know on this side of the blue

And Jaime has eyes black and shiny as boots
And they march at you, two-by-two, re-loo re-loo
When she looks at you, you know she's nowhere near through
It's the kindest heart beating this side of the blue

And the signifieds butt heads with the signifiers
And we all fall down slack-jawed to marvel at words
While across the sky sheet the impossible birds
In a steady, illiterate movement homewards

And Gabriel stands beneath forest and moon
See them rattle and boo, see them shake, see them loom
See him fashion a cap from a page of Camus
See him navigate deftly this side of the blue

And the rest of our lives will the moments accrue
When the shape of their goneness will flare up anew
And we do what we have to do, re-loo re-loo
Which is all you can do on this side of the blue
Oh it's all that you can do on this side of the blue...