învîrtită populară de limbă

(și poveste de dragoste)

ei, iei ie: ei iau ii.
aia-i ea? io iau ilic!

poezie scrisă în timp ce ea vorbea la telefon, cu rimă împerecheată

șase oase la pătrat
te-am iubit dar n-ai aflat
noi săream ignari șotronul
hades și cu persefonul

o, dar n-am cuvinte reci
ca să te îmbiu să pleci -
cam în fiecare zi
n-am cincizeci și trei de mii

de-ai fi una aș fi alta
și aș șterge-o mîine-n malta,
nu știu cum și mă închin
patru secole-n declin

te persuadez în pripă
poate ai să mă fecunzi o clipă,
nu știu alte de există
astăzi e o labă tristă

o, băiete, sunt doar șoapte,
suflă-ți nasul lung în lapte,
ia tu visul ăst scabros,
poartă-ți inima pe dos

iar cînd s-a suna de seară
să nu ieși pe poartă afară;
am o groază de idei
stau de veghe în hamei.

Mr. Death's Blue Lips

urc treptele clădirii în ruină. ecoul pașilor mei pe dalele de marmură mă precede, escaladînd cele două etaje. o veche clădire în stil art nouveau, probabil o reședință grandioasă odinioară, acum adăpostește un bar pentru cei neconsolați și prea puțin altceva.

vio e mereu tînăr, pardesiul albastru e acela în care l-am văzut prima oară. las să cadă geanta de umăr la piciorul mesei.

suntem destul de diferiți, vio și cu mine: el preferă, dintr-un simț perimat al datoriei, să-și ajute semenii pînă la sacrificiu de sine, trecînd anevoie peste prejudecățile pe care le are despre ei pe cînd mie îmi place să mă opresc la toate florăriile din drum și să simt mirosul freziilor și al crizantemelor după propriul plac. ceea ce ne alătură însă e un trecut comun și depărtarea țării noastre.

ne angajăm într-o conversație ușoară, tacticoasă, fără să sondăm prea adînc după ceea ce suntem curioși să aflăm - ne lipsește îndrăzneala. vio n-a plecat niciodată de aici. după ce și-a terminat studiile a continuat să bată aceleași alei, etern cavaler rătăcitor în lipsă de aventură. puținul pe care-l află despre mine îl mișcă profund, mă ascultă amuțit, încercînd parcă să trăiască el însuși prin cuvintele mele lacunare.

pe ușa modestului stabiliment apare deodată - și inima-mi sare o bătaie - vai, dar cum să-l cheme?...  luc era? nu, trebuie să fie ceva cu j... jerôme, da, parcă așa... a trecut atîta vreme... vio trebuie să-l fi invitat din dorința de a organiza o reuniune insolită, așa cum îi stă în fire, dar n-am habar de unde se cunosc cei doi. cuvintele nu mă încap, iar băiatul al cărui nume nu mi-l amintesc cu precizie dar pe care-l știu atît de bine e și el vizibil emoționat. l-am cunoscut în primele mele zile în nordul înghețat al franței, eu eram pierdut într-o lume cu totul nouă, iar el tocmai se înscrisese la studii de film. desigur, putea foarte bine să fi fost și filozofie. stăteam amîndoi în fața orarului comun și încercam să deslușim materiile de curs. curios cum franceza mea stîlcită de pe atunci poate să ne fi adus laolaltă. deși era mai mic cu un an reușea să mă fascineze prin ideea lui despre lume ca loc al tuturor și-al nimănui, era un boem îndărătnic și convingător; datorită lui am început să fumez țigări răsucite de mine însumi, să cer filtre de țigară aiurea, pe stradă. îmi amintesc cum a zis odată că dacă nu-l prinde facultatea pe care oricum o alesese dintr-un capriciu, o să renunțe și-o să se întoarcă așa cum a venit, fluierînd, la casa lui de la țară. cele cîteva întîlniri cu el au fost scurte și memorabile, dar niciodată n-am avut senzația că vom crea un pod peste ani - el s-a ținut în cele din urmă de promisiune și a dispărut fără urmă, ștergîndu-și propriul nume din memoria mea lacomă de a-l înlocui cu numele unei piese de teatru sau cu amintirea vreunei relații insipide. cum a ajuns, ani mai tîrziu, tocmai la strasbourg, în această cafenea sordidă, alături de mine și de vio, îmi e neclar.

-franțuz nenorocit, i-am aruncat, stăteam aici ca vladimir și estragon și habar n-aveam c-o să apari!

jerôme, luc sau guillaume (vă dați seama că nu era momentul să-l întreb cum îl cheamă!) a zîmbit dezvelindu-și dinții albi și pătrați, dar parcă era a zecea parte a zîmbetului său din amintirea mea.

după momentele tulburătoare de regăsire, ne-am regăsit încet-încet verva de altădată; iar dacă cineva a fost cabotin acela n-am fost eu. am rîs și-am glumit fără să observ cum localul s-a umplut treptat, și în curînd a trebuit să strigăm ca să răzbim în tumultul vocilor din jurul nostru.

tot ce s-a întîmplat apoi s-a succedat cu viteza sîngelui amestecat cu alcool din vinele mele. la un moment dat am avut senzația că întrezăresc, dincolo de paravan, la celălalt separeu, capul buclat - dintre toate capetele buclate! - al cristinei săftescu, oh doamne, al cristinei săftescu!

-ciao, cristina!

se-ntoarce, mă privește, zîmbește de parcă m-ar fi recunoscut (afurisit de zîmbet alegoric!), își ia într-un tîrziu privirea. acum la masă sunt mulți, se rîde. cineva a glumit pe seama barmanului, un tip bondoc la vreo cincizeci de ani. rîd și eu de rîsul celorlalți, deși îmi amintesc că barmanul îmi e drag. vio vorbește cu cineva într-un colț. lîngă mine sunt un tip și-o tipă; înțeleg ce-și spun dar pur și simplu nu-mi dau seama în ce limbă. acum știu după cine mă uit: după amicul boem, după tînărul lee anderson al lui vian, a cărei dispariție fu în aceeași măsură intempestivă ca și apariția sa.

după ce mă despart de cei de la masă, îl iau pe vio, cedînd rugăminților sale, și mergem să salutăm fetele din celălalt separeu. mă conving acum că am văzut-o pe cristina săftescu. la masă cu ea mai sunt cîteva figuri cunoscute, printre care și alexandra tomici. presupun că majoritatea sunt români. mai sunt și cîteva fete pe care nu le cunosc dar bravez, ca un adolescent bravez, glumesc cu fiecare privindu-le în ochi și simt roșeața cum mi se adună în obraji după multă multă vreme, dar nu știu dacă e de la îndrăzneala mea inexplicabilă sau de la băutură.

ne așezăm la masă. e acolo și iza, lesbiana, "lezbianca" cum îi ziceam odată, absentă, de o paloare cadaverică, droguée dincolo de orice limită, cu ochii exoftalmici și sticloși pe jumătate închiși. mă cuprinde stupoarea, însă nici vorbă să mă fi remarcat.

-...cătălin, nu-mi acorzi atenție...

mă întorc spre cristina, care pornise într-o tiradă despre cum noi cei din diasporă ar trebui să ne raliem, cum nu se aștepta la o surpriză așa plăcută precum prezența mea, și o groază de alte chestii care se pierdeau în zgomotul de fundal.

la un moment dat mă trezește vocea lui tony, barmanul, care venise să-i facă scandal izei.

-ai împrumutat bicicleta pentru ultima oară, m-auzi? deja e de o săptămînă la tine și afurisitul de cadru e strîmb, un cauciuc are pană! ce dracu' e în capu' ăla al tău? cînd ai să te pui pe picioare?

iza pare să-și fi revenit întrucîtva, protestează moderat, dar nu e în stare să-și pledeze cauza. tony pleacă furios, iar un bărbat de la masă glumește grosolan că ar lua-o el acasă să-i umfle roata.

cristina continua să vorbească în urechea mea dreaptă și m-am întrebat dacă făcuse vreodată vreo pauză. discursul ei era din ce în ce mai estompat. am încercat să-mi concentrez auzul asupra verbelor în locul substantivelor ca să-mi fac o idee despre ce vorbește. privirea îmi fugea la degetele pe care și le trecea prin păr, ochii prindeau cînd un detaliu cînd o amețeală de culori în mișcare.

îl las pe vio în urmă, sporovăind fără conștiință sau măcar conștiență. la bar îmi achit datoria și-i strecor lui tony un pol.

-bătrîne, e deja dimineață, asigură-te că fata asta se urcă pe bicicletă cînd pleacă.

limba mi se lovește incontrolabil de dinți cînd vorbesc. nu știu ce sentimente confuze mă încearcă.

aerul de afară e rece, et facta est lux. vreau să scap de mirosul de alcool și de sărut beat. slavă domnului, geanta e încă pe umăr. pornesc înfrigurat pe boulevard de l'esplanade, către bancomatul de la universitate, să-mi recuperez cei douăzeci de euro risipiți.

chiar acolo, în penumbra rozalie ce presimte dimineața, l-am zărit. stătea rezemat de zidul unei case, pe partea opusă liniilor de tramvai. privirea îi era pierdută în zare și părul dansa ca iarba bătută de vînt. avea gura întredeschisă, n-a schițat nici un gest cînd m-am apropiat, bălăbănindu-mă. de fapt, n-a sesizat prezența mea în nici un fel, așa cum am fost eu în stare să mi-o fac cunoscută. orice efort a fost în zadar. luc sau jerôme sau gaston părea că stă acolo neclintit de multă vreme. oricît de neverosimil ar fi fost, unul din ultimele lucruri pe care mi le amintesc din noaptea aia e chipul lui, cu ochii injectați și buzele vinete de frig.

Repetatele Încercări ale lui Hans A. de a Transcende Lumea Senzorială și ce s-a Întîmplat după ce nu a Reușit, II

29 iunie 19...

începînd cu ziua de vineri am hotărît să nu mai ies la lumina zilei. am aici toate cele necesare pentru a-mi duce un trai modest, înconjurat de obiectele-mi familiare, de amintirile pe care mi le trezesc și de considerațiile mele intime.

pornesc de azi să-mi aștern gîndurile pe hîrtie în speranța că într-o bună zi notațiile acestea îmi vor aduce salvarea sau, în ochii nu mai contează cui, o expiere întîrziată și fără de folos.

iată, sunt cîteva zile de cînd mi-am restrîns hotarele existenței la cîțiva metri pătrați, un pat din cîteva grinzi, un scrin burdușit cu cărți și o masă de scris și deja mi se pare că ceea ce se află în afara vederii mele, dincolo de acești pereți scorojiți se transformă într-un imaginar zglobiu de peltea, ca acela pe care-l poți împunge cu capătul furculiței și-ți creează iluzia de mișcare, tot în același timp amăgindu-te că-i poți parcurge cu privirea căile translucide.

dincolo de acești pereți e tot gîndul meu, care străbate orașul la pas de gigant, trasînd hărți pe unde calcă și proiectînd speranțele și visele mele în fiecare bulgăr de materie și în fiecare suflare - eu sunt cosmogonul lumii dindărătul pereților.


2 iulie

îmi sunt inexplicabile cuvintele de mai sus, ca nescrise de mîna mea ci fabricate de o instanță străină ce vrea să mă facă de ocară. NU! eu sunt hans și nu credeți pe nimeni altcineva! îmi repet numele acesta în fiecare dimineață și înainte să dorm ca să uit de însingurarea nocturnă. este o formulă magică care într-o zi mi se va revela în toată plinătatea sensului pe care acum sunt prea slab ca să-l cuprind.


8 iulie

aseară a fost foarte cald, noaptea toridă mă cufunda în saltea ca într-un coșciug. am aruncat salteaua cît colo și am lăsat așternuturile să se zvînte. am dormit așa, gol pe osatura patului și am visat un negru elegant într-un frac, la volanul unui automobil bentley. conducea pe un drum de costișă, undeva pe rivieră.


15 iulie

astăzi am avut la mic dejun ouă de prepeliță și lapte proaspăt. am delegat portăreasa să-mi facă toate cumpărăturile, în fiecare dimineață ciocănește discret la ușă (eu sunt treaz de ore) și, neauzind nici un răspuns din partea mea, lasă pungile proptite de tocul ușii și coboară treptele fără prea mult zgomot. i-am spus că am tifos sau așa ceva ca să pot avea liniștea necesară. biata de ea, fredrika, a înghițit fiecare cuvînt, a jurat să mă ajute cum va putea și n-a vrut să audă de vreun ban. nici c-aș fi avut să-i dau vreunul. astă-seară mă tratez cu bere, o bere pentru un rege muribund!


15 iulie, seara

scriu cu mare înfrigurare aceste rînduri și cu teama continuă că nu vor ajunge să se materializeze. am băut în speranța că lucrurile vor escalada mai repede, căutarea de sine va căpăta însemnătate, în schimb mi-am amintit doar de ultimele nopți ale Omului de Lume hans, cînd rădeam spuma de pe halbe și cîntam pînă la răgușeală alături de amicul Anselm, camarad din copilărie. pe-atunci ne schimbam capace de stilou și pumni, apoi confidențe și în cele din urmă iubite. nu era mult, dar cred că eram fericit.

m-am plimbat dintr-o odaie în cealaltă și am revăzut fiecare amantă care s-a proptit fără pudoare de tăblia patului, s-a întins pe jos sau s-a privit în oglindă pe sub genele-i lungi. am revăzut-o pe Anne-Marie, pe Suzana cu al său grain de beauté, pe gemenele Anke și Christel, pe Ebba, faimoasa actriță de vodevil, acum doar o fantomă, pe Marthe, pe Patricia, Seraphina, Nina și Sherry. de fiecare dintre ele îmi amintesc ca parte a vieții mele tumultoase de tînăr înamorat, însă oricît aș vrea, nu-mi pot rechema culoarea, mirosul sau gustul niciuneia. se prea poate ca niciodată să nu le fi cunoscut cu adevărat, ci să mă fi văzut doar pe mine în ele. amărala berii mă apasă, e mult de cînd nu am mai băut.


20 iulie

nopțile-mi sunt tot mai scurte în ciuda solstițiului care a trecut de mult. ziua mi-o petrec între scurte momente de luciditate (ca acesta) și lungi perioade de așteptare febrilă, cu privirea pierdută în vagi depărtări. nu știu ce să mă mai întreb, nu mai sper.


30 iulie

azi fredrika a venit gătită în straie de sărbătoare și cu o fundă mare în cap. am învățat să-i presimt venirea încă de cînd deschide ușa palierului, să-i aud pașii înghesuiți de femeie ce n-a cunoscut vreun bărbat, să număr douăzeci sau douăzeci și doi și să mă furișez pînă la ușă ca s-o privesc pe gaura cheii. aplecîndu-se să-mi lase tîrguielile, lăsă privirilor mele cea mai ademenitoare priveliște în adîncimea generoasă a pieptului ei puternic. în mine se treziră sentimente contrarii.


6 august

trăiesc mereu între cei patru merei pereți, mă învîrt ca un leu în cușcă, dar sper (speranță semantică și artificială) ca într-o bună zi să-mi găsesc mîntuirea ca din groapa cu lei. adesea mă proiectez în cele mai absurde sau subversive situații, mă revolt pe muțește împotriva încastrării, tăcerea-mi face inima să-mi bată și-n cap.

uneori, noaptea, între zvîcniri bruște și neașteptate mi se pare că în sfîrșit întrevăd posibilitatea unei alte lumi care s-o cuprindă și explice pe aceasta, aud cu urechi invizibile frînturi din muzicalitatea unei altei limbi, cu cuvintele sau lipsa cuvintelor ei. în această limbă metasenzorială sensul e redat înaintea limbajului. am premoniția unei neverosimile probe a tuturor celor bănuite, însă ceva în mine îmi spune că secretul trebuie să fie numai al meu, iar pînă dimineața totul e uitat.


9 august

sunt tot mai slăbit și tot mai aproape. casa e plină de carafe de apă, uitate ici și colo, numai de pe urma apei mai trăiesc. azi am purtat o discuție cu tatăl meu, mi-a zis că războiul se apropie cu pași repezi, să fug din țară, dar am ripostat că un rege nu-și părăsește niciodată poporul pentru că el e dumnezeul care locuiește în sufetele lor înfricoșate și dumnezeu nu cunoaște timp sau îngrădire. tatăl meu nu a răspuns nimic, era un protestant de care religia fugise odată cu anii.

toată ziua am petrecut-o într-un soi de delir, îmi știu numele dar mi-e frică să-i rostesc pînă și prima literă de groază să nu invoc cine știe ce apariție teribilă în modesta locuință care demult mi-a rămas prea mică.

după-amiază am deschis geamul să privesc soarele reflectîndu-se în clădirea circulară de vizavi. am renunțat de mult la comodități burgheze precum ceasornicul așa că estimez ora după reflecția soarelui în geamurile dispuse circular care aruncă, la rîndul lor, lumina de-a lungul camerei, parcursă de acest fascicul de aur în zece minute numărate. în funcție de distanța la care ne aflăm de următorul echinocțiu, ora mea de admirație a luminii solare vine tot mai devreme.

seara mă prinde la geam, scrutînd lungimea străzii, cu ochii tăiați de vîntul unei ierni depărtate. privesc șirul de ochi mecanici ai automobilelor, încercînd să mă imortalizez în chiar acea clipă. în minte am, nu știu de ce, vechea mea analogie în care viața e o încercare de a pluti la suprafața apei, și cum felul în care îți dispui gîndurile te poate cufunda în adînc sau sălta pentru o gură de aer. structura gîndului este în cumpănă cu cea a naturii, spune giordano bruno.


ultimele cîteva rînduri ale însemnării sunt scrise în grabă și indescifrabile. jurnalul lui Hans A. se încheie cu această ultimă intrare:


10 august, dimineața

odată cu primele ore totul reintră în funcțiune. dintr-o simplă privire de ansamblu în josul străzii am înțeles că lumea-și împlinea, pentru încă o dată, menirea: vînzătorii de fructe vindeau, bancarii tranzacționau, muncitorii stradali nivelau găurile din pavaj, mai departe, am fugit eu cu mintea, scriitorii scriau, marinarii din portul vecin erau probabil cocoțați sus pe vele, un tip de pe străzile din dresda trecea, probabil, prin fața unor vitrine, aruncînd flegmatic mucul ud în marginea drumului iar eu aveam de mult o datorie neplătită.


acesta e sfîrșitul jurnalului lui Hans A. e greu de spus exact ce s-a întîmplat în acele ore ale nopții dintre 9 și 10 august, ce a realizat sau ce nu a realizat, sau ce a făcut după aceea, însă cert e că nimeni nu l-a mai văzut de atunci iar casa a fost curînd retrocedată statului, care nu era nici social-democrat și n-avea nici vreo simpatie pentru regi inventați. puținele obiecte personale și mobilierul modest au fost arse.

poate că haosul dinăuntrul lui Hans A. a cerut să corespundă unui cosmos din afară; poate că Hans A. era, pînă la urmă, nebun, așa cum zicea toată lumea.

Repetatele Încercări ale lui Hans A. de a Transcende Lumea Senzorială și ce s-a Întîmplat după ce nu a Reușit

nu de puține ori i s-a zis nebun acestui Hans A., care-și ducea zilele ascuns în mansarda sa de pe baumstraße. în repetate rînduri a faultat bunul gust prezentîndu-se la diverse serate și susținînd în fața inopinatului auditoriu că se trage din străvechea stirpe habsburgică și că menirea lui sfîntă ca ultim vlăstar al monarhiei este să-și reclame dreptul divin și să facă ordine în viața tumultoasă a țării. după ce lumea s-a plictisit să-i mai asculte poveștile, nu a mai fost invitat nicăieri, astfel că a început să-și caute supușii prin tavernele și speluncile îmbîcsite de mirosul de mahoarcă și de mirosul celor care-o fumau, prizau sau mestecau. altercațiile frecvente pe care le-a provocat prin patetismul specific i-au adus curînd o seamă de necazuri la care se mai adaugă și datoriile financiare pe care renta sa modestă îl obliga să le contracte.

Hans A. era un client fidel al lupanarelor și reușise să-și creeze prin carisma sa - de care nu ducea lipsă - o anumită reputație, iar printre admiratoare mai erau cîte unele care uitau să-i ceară plata, ba chiar îl urmau în mansarda sa și-i deveneau, pentru o vreme, concubine.

într-una din seri, scuturat de imaginea unor copii care trăgeau după ei un leș de cîine, se hotărî să urce în mansardă și să nu mai coboare de acolo pînă ce fie el, fie lumea se va fi schimbat. începînd cu iunie 23, Hans A. nu mai fu văzut colindînd străzile cu pasul lui bezmetic.

jurnalul lui stă mărturie pentru acele zile de izolare atroce:

o poezie veche

, salvată de la uitarea internetului


înspre tine

pentru ce versuri stau şi mă-ntreb
în timp ce trenul ăsta taie câmpiile
ei bine astfel mă nedumeresc dar
umplu în continuare bileţele galbene cu numele tău
toate cuvintele sunt numele tale
şi prin fiecare
te strig aici cu mine
de fiecare dată
tu rămâi cu un nume mai puţin

(în amintirea cuiva care a rămas fără nume)

pe 2011 :-)

the mellon collies

o duminică extra-super-hiper-uber-megaprelungită la casa de catz. nu știu ce mai vrea ploaia asta de la nordul timișorii, doar să-ncurce traficul și să facă toate utilajele de mare tonaj să tragă care pe unde i se năzare ca să calc io în toate nămoalele vieții și să risc să fiu călcat de un 33 în croazieră infernală în jos pe aradului. deci da, clar. excludem varianta cu ieșitul pe moment. stau cu sylvie și privim pe fereastră. caloriferul pute de frig, m-am gîndit că durează pînă urcă o pală de căldură de la parter pînă la etajul 247 dar pare-se calorificarea se face de sus în jos. măcar pot să încerc un rînjet dîrdîit la gîndul că pînă și la baba miconov de la doi îi clănțăne proteza-n pahar. hehe. modestă consolare. cred că mai degrabă am să-mi exersez sadismul neștiut și am să deretic gospodărește apartamentul. trebuie să caut un job înainte să devin o casnică refulată citind biblii prin trolee. dacă știți pe unii cu nevoi pentru traduceri de documente de diverse feliuri, mai amînați-i vreo 2 luni așa, pînă-mi scot autorizația. spuneți-le că e pentru salvarea unui suflet! bogdaproste.

nu mai scriu însemnare lungă să ne-ajungă și să gonească puhoaiele de cetitori. chinaman said long ago that if a man can't say what he has to say in twelve lines he had better keep quiet. (ezra pound, vorticism, 1914) apropo de pound și în total dezacord cu lipsa de melancolie a acestei toamne sordide, iată una din poeziile mele dragi:

poem

l(a
le
af
fa
11
s)
one
1
iness

(1958)

nu v-ajunge? mai luați și un nick cave pentru zile ploioase, afurisitul de june prim soios, iată ce zice despre el:

"This is a stunning recording -- stunning in the sense of its quality and its combination of philosophical soliloquy and heartbreaking music. It's also stunning in its effect upon the listener, rendering him or her mute -- stunned, as it were -- with reflection and awe. Combining two spoken-word pieces, one from the Vienna Poetry Festival and one from a BBC religion program, Cave manages to flesh out the spare poetry that is his songwriting by explaining the font from which it issues. God, madness, mourning, love, and wisdom are all explored here, with musical interludes on the first piece, "The Secret Life of the Love Song," that show the end product of all of this musing. Cave's words are like silent weights that sneak up and land in your lap, paralyzing you with their beauty and heft in a way that only occasionally happens with the songs that he has issued over the last 20 years."

	Nick Cave - The secret life of the love song.mp3
	Found at skreemr.com

de la mine & de la sylvie, orvoá.

3 în 1*

* cantitate netă: 12,5 gr ℮


1. 438 de oameni au citit ieri pe site-ul cotidianul cum a trecut în neființă j.g. ballard. (încrucișările mele au fost incidentale și oricum adiacente cu literatura domniei sale: am văzut crash-ul lui cronenberg, după romanu-i omonim și i-am cunoscut copilăria sub invazia japoneză din china - în eposul lui spielberg, empire of the sun - nu confundați cu l'ultimo imperatore al lui bertolucci, i always do!) (așadar nu zic c-am avut habar ce-a gândit și ce-a simțit omul ăsta, dar e trist când mai dispare un răzvrătit...) [RIP]

in other news, 10737 de oameni au citit cu sufletul la gură despre lansarea de carte a laurei andre*an, în barul G Point (nu "G spot") eu am fost al zecemiișaptesutetreizecișioptulea. se pare că simpatica noastră fată cu strungăreață a ales o ținută decentă, non-provocatoare și nu a comis mai mult de 12-13 erori gramaticale și de bun gust. cartea despre diversele ei împreunări prin țară și aiurea a fost scrisă sub imperiul unei strădanii erectile continue, pe parcursul (zice ei acolo la gazetă), unei singure zile, adică de vreo 20 de ori mai repede decât pe drumul lui kerouac. (man)opera sa a fost gustată de crema exegeților noștri și va face obiectul a nenumărate studii în deceniile ce vor urma. ce zi minunată, o!


___
2. de vreun an cre'că aveam o leapșă de la draga evergrină, carele zicea ea să numesc cinci regrete-n viața asta. da m-am prins io că nu prea am, cum ar veni. am mai explicat. singurul regret ar fi momentan administrarea timpului personal. leapșa provocată de audrey mi-a dat însă prilej de gândire. de la blogul tinerei dau citare:

leapșă bibliofilă
-care este cea mai bună carte citită de tine?evident, imposibil de zis. multă vreme am trăit după străinul lui camus. părea că (n-)are sens, ce scrie acolo... dar, ca să nu ne încurcăm în diversele accepții ale calificativului 'bună', o să zic că o carte bună e aceea care te ține, în felul ei meschin, de la alte lucruri, pentru că trebuie să știi cu orice preț ce se află pe pagina următoare. e taman cazul meu astă-seară, împricinata fiind însăși cartea de sub pat. motiv pentru care și ora la care postez acum.

-ai făcut cadou cărți?din fericire, n-a fost nevoie. de cele mai multe ori cărțile nu-mi mai ajung înapoi odată ce le-am împrumutat. da-ți-le 'napoiu, avizilor!

-care este viitorul literaturii?
cela de colo.

-în ce limbi ai citit cărți?în română, majoritatea covârșitoare. în engleză, cu timpul, din deprindere, uneori din lipsă unei alternative. în franceză, când am început să înțeleg ceva. în spaniolă... por lo menos am încercat.

-ce cărți "celebre" nu ți-au plăcut?ce? ce cărți "celebre" mi-au plăcut?! eh, recunosc, au fost excepții...

-ce țară a produs cea mai bună literatură?nu știu. momentan mă atrage polonia.

-iei notițe din cărțile pe care le citești?din sau despre, dar mai ales pe. în copilărie scriam direct peste textul tipărit, peste sclifoselile sandrei brown, suspansul lui john grisham și orice mai citea maică-mea în acea perioadă. cu infinită lipsă de tact și un înnăscut simț etic. acum, mai civilizat, îngrămădesc mici furnici pe margine sau printre alineate. în curând voi deschide un salon de tatuaj pentru cărțile voastre preferate.

-cam câte cărți ai citit până acum?când eram mic, citeam prima carte pe care puneam mâna (majoritatea erau de la biblioteca pentru toți, nu vă alarmați, domni și doamne), valsând grațios printre esențialii jules verne, charles dickens sau dumas. a urmat apoi perioada pubertății pe care îmi place s-o numesc ev mediu sau o mistificare egală cu bezna beletristică. a trebuit să fac 15 ani ca să deschid iar o carte. de atunci, numărul lor variază -

-cu ce cărți ai adormit în brațe de plictiseală?- pentru că nu mă las niciodată de o carte, odată ce am început-o, indiferent cât interes (nu) îmi stârnește. e ceva patologic aici, îmi amintesc de casa buddenbrook a lui thomas mann și cele 4-5 luni pe care le-am cheltuit citind-o și realizând ce simpatie dezvolt pentru bildungsromane. dar indiferent de asta, mai devreme sau mai târziu, voi reveni la orice carte pusă pe pauză. e valabil, de exemplu, și pentru filme. aș fi în stare, de-ar fi să fie, să văd un ecran negru timp de două ore (dacă s-ar intitula film și ar fi în mod potrivit catalogat avangardă/experimental/drăcovenie).

-ce înseamnă cărțile pentru tine?s-o luăm dimpotrivă: o carte nu e o muzică pentru că nu-ți dictează așa autoritar traiectoria stării de spirit; dacă un pasaj te neliniștește, îl parcurgi mai încet, îl învăluiești, sau din contră sari repede peste el, îți acoperi urechile. o carte nu e un film pentru că e mai mult de-atât. e suma tuturor filmelor ce-ar putea să fie. dar îmi place să gândesc și că, dacă scriem cărți de mii de ani, filme scriem numai de ani o sută. în fine, o carte nu e o pictură pentru că îți oferă confortul unei soluții, fie doar și întrevăzută. arta plastică îți atinge direct simțurile, cartea oferă un filtru de decantare. prima e instinctivă, a doua intuitivă.

-care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
clopotul de sticlă al sylviei plath. era luni după-amiază când am intrat în librărie, fără intenția de a cumpăra ceva. cartea a costat 250 de mii și au fost singurii mei bani în acea săptămână.

-care e cel mai tare final al unei cărți citite de tine?păi și să deconspir? :P aș putea să numesc, vorbind pur afectiv, finalul sfâșietor, de-a dreptul sadic din singur pe lume de hector malot. nu mă puteți acuza de sentimentalism la 10 ani!

-care este cea mai influentă carte citită de tine?
MEIN KAMPF. asta dacă am pătruns sensul întrebării și nu m-a pătruns el pe mine.

-care scriitor te-a influențat cel mai mult?cel mai mult, cea mai bună, cel mai tare... eu nu gândesc așa. sunt destui oamenii care m-au mișcat, în cărți ca să nu mai vorbim în afara lor. am zis de camus, mai este și beckett, mai este și gogol, chiar și un salinger. dintre ai noștri sunt paler, eliade, în curând ionesco... și să nu uit de micul prinț, el însuși scriitor!

-cât de repede citești o carte?am răspuns deja. poate fi o după-amiază de vară sau poate fi o vară. uneori trec luni întregi până să reiau una.

-poate literatura să schimbe lumea?literatura schimbă lumea, lumea schimbă literatura, e un proces reciproc și neobosit, nu mai știi în final care e realitatea exogenă a celeilalte.


___
3. altfel, a fost o seară frumoasă aici, în vestul țării. friguț, numai bun de aprilie, nici o urmă de îngrijorare pe tot cuprinsul văzduhului. colectivul locatarilor în etate din blocul meu a ieșit azi să admire, între 6 și 8, lucrările de frezare și acoperire cu covor de asfalt de pe strada noastră.

și totuși, nu mai vreau să fiu nicăieri unde nu e cald și soare. un disc roșu agățat pe-un cer impresionist nu e o scuză. hai să plecăm undeva, spre sud.