pe undeva, regăsit

aflîndu-mă, în anii adolescenței, pe platforma weblog.ro, alături de atîtea minți echilibrate și frumoase ale congenerilor mei, mă simțeam destinat lucrurilor mărețe, superbe. nedeslușite, sub perdeaua mată a unui viitor amorf, dar superbe. respectivii congeneri par să-și fi împlinit acest destin, cel puțin cei pe care-i mai am în vizor. oameni cu capul pe umeri, oameni la locul lor, oameni în toată firea. cinste lor. iată-mă pe mine, în schimb, căutînd ceva printre pietrele mărunte de pe plajă, într-o dimineață rece. ceva infinitezimal, care probabil nici nu există, la fel cum nu există nici plaja și, poate, nici dimineața rece. nu știu cîtă substanță se ascunde îndărătul tuturor acestor lucruri.

27 rămîne pentru mine, fără niciun dubiu, un număr și o zi excepțională. mă simt, pe undeva, regăsit. poate că e ziua în care acest an lugubru se întoarce cu fața la mine.

cînd am reîntîlnit-o

cînd am reîntîlnit-o
parcă nu trecuse o zi
de atunci, iarna
cînd ocoleam lucrătorii care puneau becuri colorate în copaci
scriind un lung, lung sms
care avea s-o îndepărteze de mine

trecuse mai degrabă un car de ani,
un car de ocazii irosite de a relua legătura

cînd am reîntîlnit-o
n-a fost o zi însorită de primăvară.
își tunsese buclele
am glumit -
c'est bien toi?

după aia, sigur că și eu mă schimbasem.
locul ăsta schimbă oameni.

ne-am notat adresele de e-mail de parcă nu le știam,
parcă n-ar sta tot felul de ciorne prin ele.
ce mai, am făcut cunoștință.

am pedalat pe străzi întîmplătoare
ascultînd aldebert
și gîndindu-mă la liberul arbitru.

telediscoteca de primăvară

21/07

în seara aia îmi curgea prin vine mercur. simțeam c-aș fi putut să susțin și să înving privirea oricărei femei din lume.

aubadă*

e bine miercuri dimineață. îmi place partea cu dimineață, mi se întîmplă rar. așa că zăbovesc în pat, contemplînd. după aia mă învîrt bezmetic prin apartament, încercînd să reconstitui gesturile lui k. înainte de a pleca la lucru, ca în (dar nu chiar ca în) oldmeal (dacă așa s-o chema). mă împiedic prin resturile serii, n-am chef să pun în ordine. dimineața e numai despre anticipație, nu despre amintirea serii dinainte!

împrumut muzică bună de la puc. cînd vreți muzică bună, mergeți la ea :) în rest, știți bine, eu nu bloguiesc după vreo normă calendaristică sau agendă personală, ci mai mult așa, în cicluri naturale. din păcate nu pot trăi pe viu ALBul de afară pentru că am răcit teribil, de aseară o țin tot într-o tuse, îmi suflu nasul în tot ce apuc, nasol, nasol. cine mai merge la filarmonică își riscă sănătatea, zău.

in other news, un tren a rămas împotmolit între bucurești și constanța toată noaptea și o bunicuță tweetuiește fără calculator. mă duc, îmi mai suflu nasul. mă gîndesc cu înfrigurare la oamenii ăia, și eu trebuie să iau trenul sîmbătă. să pun deoparte plosca și păturica electrică și o carte stufoasă. să mă uit la titanic în a night to remember (1958). să mă uit acum, că tot n-am ce face. de fapt, stai, am primit mesaj. 'ceai carturesti?' mmmnu, mai bine film. e dimineața mea!

iată ce scriam cam acum trei ani pe vremea asta: ”ziua buna, se cunoaste, domnule, de dimineata. de-acum incolo, in fiecare dimineata, primul lucru cand ma trezesc, am sa pun o melodie frumoasa, am sa caut, sa scotocesc temeinic in memoria mea pana o sa dau de ceva care sa ma faca sa zambesc; ceea ce e si sfatul meu pentru voi” deci! execu-taaa-rea!

p.s. mi-e dor de voi toți, prieteni vechi!
___
* - s.f. Poezie lirică medievală care se recita în zori, alboradă.

nu vi s-a

întîmplat niciodată să vă pomeniți că încercați să ieșiți dintr-o situație incomodă tastînd la repezeală un mesaj prefăcut, fără destinatar, la celular? astfel, atenția va diverge de la voi și veți cădea pentru un minut-două în intimitatea sms-ului (*save my soul). știu că uneori apăsam tastele la întîmplare, rezultatul fiind un fel de limba spargă, alteori chiar elaboram mesaje coerente, de cele mai multe ori auto-mesaje, în care îmi ziceam să fiu mai grozav, mai puțin timorat, să fac nu știu ce pe mîine, tot așa.

mi-am amintit de asta cînd iar am trimis nu știu ce mesaj fără noimă tastînd prin buzunar în frigul de afară, și mi s-a părut că e o copilărie și-o amintire care nu mai e a mea.

știri externe. am uitat să zic, dar se pare că au trecut vreo cinci ani de cînd țin (?) blog. parcă erau puține bloguri atunci, "blogosfera" era plată, acum scriu și eu ca să nu uit de tot că scriu.



(18' of delirium)

lucruri pe care să nu i le spui unui pinguin

(nu de la prima întîlnire, oricum)



toate visele mele, din ultima vreme sau aiurea, conțin fie sfîrșitul lumii fie al meu personal. sunt cataclismice și neapărat grandioase, teatrale, pline de urgia acelor zei care doresc Sfîrșitul.

extrag bunăoară o mostră din jurnalul de vise, datată mai, 31:

am visat/imaginat/regizat o parabolă chipurile cu substrat, a însușirii de a fi urît, pe care apoi, tot în vis, am și suspectat-o de plagiat. protagonistul poveștii imagistice se află la volanul unei mașini cînd simte că începe să se transforme în moduri foarte puțin plăcute: stomacul începe să-i fiarbă și să se umfle, pielea se îngroașe și-l strînge, închizîndu-se la culoare, mușchii intră în fibrilație. omul privește în oglinda-retrovizor și constată cu stupoare că s-a transformat într-un monstru (vezi omul-elefant al lui van sant). pînă acum, visul se trăiește oarecum la persoana I, filtrat prin ochii și sentimentele acestuia. omul (sau cum vreți) iese din mașină îngrozit, căutînd o explicație. explicația vine din partea unui trecător, care, scîrbit de aspectul grotesc al individului, îl ciomăgește pe ăsta ca pe gîndacul lui kafka (estropierea mi se descrie atît textual cît și imagistic, într-un fel cît mai autentic cu putință). elefantinul rămîne întins pe caldarîm, fără suflare, o masă de cartilagii și vîscozități, iar persoana I a poveștii se mută la călău. călăul se învîrtește prin împrejurimi numai ca să observe că incidentul de mai devreme nu e unul izolat - lumea toată se transformă în jurul său: elefanți-oameni, maimuțe-oameni, oameni-cai, oameni-rîși - o adevarată menajerie. tipul, adus la paroxism, decide să devină un exponent al eliberării, al epurării, să facă dreptate oamenilor curați. după o serie de omoruri trecute-n fast forward, disperarea de a nu se mai bucura de o lume așa cum o știuse pare să-l înstăpînească, motiv pentru care începe să-și chestioneze menirea, agonic și retoric. în fine, poate ultimul dintre 'semenii' săi monstruoși, horcăind în pragul morții, îi spune că dacă vrea să înțeleagă ceva, să se privească într-o oglindă. omul își privește reflexia într-o oglindă și înțelege că monstrul este de fapt el. nu-și poate - adică nu-mi pot da seama - dacă fusese așa de la bun început sau, cuprins de norul nebuniei, se metamorfozase prin morțile succesive. "

visul următor, dragi cetitori, ne mută tragedia din planul personal în planul familial. mai, 20:

" sunt suprins să aflu pe viu de existența uei mătuși Corina, soră a mamei, în timp ce familia-mi îmbătrînește într-un apartament la etajul șapte din bucurești. "

horror! octombrie 12, 2009:

" vis terifiant despre sfîrșitul lumii. trăit atunci și acolo, alarmant de real. primul cadru, filmic, al visului este ecranul televizorului care difuzează cine știe ce aiureli cînd semnalul începe să se piardă, imaginea tremură și e înlocuită curînd de 'puricii' pe care-i cunoaștem cu toții. fîsîitul devine asurzitor și pare că se dislocă din televizor; se aude din cealaltă cameră, de pe fereastră; e ubicuu. e de fapt sunetul e de scurtcircuitare continuă, de electricitate statică - stîlpii de curent de afară dansează în scîntei electrice. deodată atît eu cît și bunica mea, cu care locuiesc, cunoaștem sentimentul de neînlăturat că lumea se apropie de sfîrșit. ba chiar ni se dă și un deadline: cîteva ore! mai știu și că toți ceilalți o știu. nu-mi dau seama cum se face, dar lumea întreagă e conștientă în mod colectiv de acest final subit. ies afară, pe aleea de suburbie și cunosc furia dezlănțuită a energiei electrice, ce pare că a cucerit lumea. sunetul de afară e de o mie de ori mai puternic, devine un țiuit intens, compact, subțire, care-mi penetrează timpanele și-mi sufocă creierul. îl aud cu fiecare celulă corpului meu. deodată cerul e cuprins de noapte și fulgere albastre, groase, ca de desene animate, îl brăzdează de-a lungul. fulgerele sunt mute, totul e acoperit de rezonanța asurzitoare. înaintea-mi, în depărtare, se întinde valea plină de ciuperci-antene parabolice, ale postului tv care emite în zonă (în rest, imaginîndu-mi la nivelul de fin detaliu: cîteva alte case răsfirate longitudinal sau în cul-de-sac pe zona deluroasă și vag populată de tufe întunecate. în depărtare se întinde norul negru al unei păduri, iar întreaga zonă e delimitată de un deal înalt, dincolo de care ghicim nucleul orașului întunecat, amintind a gotham city. zona rezidențială în care mă aflu e într-o scobitură a acestui deal, nu tocmai prăvălită în vale). în apropierea antenelor-satelit, oameni negri montează cu mare repeziciune un ecran plasmatic care a început deja să emită: o domnișoară alarmată, dar păstrînd o rezervă de demnitate reportericească, ne anunță cu o gură de șapte-opt metri și mai jos cu subtitrare că a venit în mod oficial momentul în care ne luăm rămas bun de la bătrîna terră, și că în mai puțin de două ore, după estimările lor, se vor goli chiar și generatoarele secundare ce le permit acea transmisiune. două-trei ore pînă ce planeta va fi înghițită de un gol negru și rece și fără nume. ceea ce trezește un sentiment inefabil de groază în mine e faptul că reporterița nu ne dă nici un sfat salvator de viață, nici o urare, nici o recomandare, în caz de pericol spargeți geamul, pentru cei care nu știu ce faceți nu știu cum, nu. totul e ca și stabilit, dinainte calculat, prevăzut, împlinit, adio. reporterița dispare de pe ecran și încep să se succeadă imagini cu niște obiecte zburătoare imense, de formă ciudată, dreptunghiulară, acostate la niște dane la fel de colosale, unde puhoaie de oameni-purici se calcă în picioare, într-o mișcare fără noimă. nave necunoscute pînă în prezent, pesemne. știu că ăsta e sfîrșitul, îmi privesc bunica. "

nu știu dacă mai sunteți aici cu mine (pariez că nu :)), dar sunt sigur că fiecare ați fost pus, la un moment sau altul, față în față cu premoniția Morții, cu iminența ei. e urît. să nu mai vorbim atunci cînd se întîmplă în vis, în tărîmul cel mai depărtat de voința sau puterea voastră. cîhhh.

nu știu de ce mă pot tulbura astfel de vise. mai ales că obsesia mea nu e lumii pieritoare în întuneric, ci în lumină. așa e, spaima războiului atomic și al iernii nucleare mă numără și pe mine. este o fotografie cu două fete la un picnic nuclear care mă bîntuie în mod special (cred că la don'șoara tuvia în brrlog am văzut-o de nu mă-nșel). liniștea și acceptarea. consimțămîntul ăsta tacit, dar solemn. mirosul sublim, preț de o fulgurație de secundă, al păcii dinaintea sfîrșitului lumii. îl simt destul de des, i have to go out with a bang! presimt uneori sfîrșitul cînd sunt la școală - nările mele freamătă de anticiparea aromei prietenoase de caldarîm cu șotron, dar sufocante ca de vinete coapte, cum îmi imaginez că se împrăștie în ținutul ăsta alb, nuclear, dureros de final.

în rest, diverse alte vise conținute în acest jurnal pe un an, zoomorfice, cu fete în hamace care atîrnă din cer, cu discuții intelectuale, cu săruturi și intarsii orientale, bla bla blu.

mă, dar erau niște vise, într-una din cărțile copilăriei mele, U.B.P.-ul editurii Chișinău, de Roald Dahl (acum în cine știe ce traducere slinoasă și pedofilă de la RAO), unde Uriașul Bun și Prietenos bea froboscot (vai, ce bun trebuie să fi fost după nume!), mînca în silă cacaveții și mergea cu micuța Sofi să prindă vise cu plasa de fluturi. o lua pe micuță pe umăr și porneau în ținutul neclar al viselor și coșmarelor. după ce le prindeau le închideau în borcane, le etichetau și le depozitau într-o magazie uriașă, ca se le sufle noaptea pe fereastră prichindeilor. visele erau frumoase, două-trei rînduri și o ilustrație fiecare, le-aș visa chiar acum.




___
iaca povestind despre ierni nucleare ce mi se făcu dor de ierni din alea adevărate, cre'că și dylan ăsta e de vină plus că i'm a sucka for winter wonderland. îmi plac aburii exalați și toți trecătorii încotoșmănați, parcă par mai vii în obraji. tot recele ăsta mi-a adus aminte de parisul anului trecut, cu cafenelele discrete, fericirea nereținută și cancerul din stațiile de metrou, și de fapt de toată franța cu poștalionu' ăla de amintiri. of, numiți-mă un sentimental bătrîn ce-și ia cafeaua cu două lingurițe de zahăr...

sper că nu v-am plictisit scriind, dar mai rar prind o dimineață așa ordonată, în care îmi pot relua vechea rutină de pe vremea cînd locuiam burlăcește și nu cot la cot cu libertățile altor trei oameni (sau parovi :p), și pentru care confortul meu începe abia unde se termină al lor. îmi fac o cafea, adulmec neapărat dimineața pe fereastră, muzica surdă și mă bucur de timpul meu, îl împart cu voi. (norocul e că de-acum, aceste dimineți se anunță mai dese, de cînd cu masterul și șomeria mea)

rog revin

pînă ce scriu eu însemnarea, folc cu frișcă pînă vă e greață:



Svetlana sucks lemons across from me
And I am progressing abominably
And I do not know my own way to the sea
But the saltiest sea knows its own way to me

And the city that turns, turns protracted and slow
And I find myself toeing the embarcadero
And I find myself knowing the things that I knew
Which is all that you can know on this side of the blue

And Jaime has eyes black and shiny as boots
And they march at you, two-by-two, re-loo re-loo
When she looks at you, you know she's nowhere near through
It's the kindest heart beating this side of the blue

And the signifieds butt heads with the signifiers
And we all fall down slack-jawed to marvel at words
While across the sky sheet the impossible birds
In a steady, illiterate movement homewards

And Gabriel stands beneath forest and moon
See them rattle and boo, see them shake, see them loom
See him fashion a cap from a page of Camus
See him navigate deftly this side of the blue

And the rest of our lives will the moments accrue
When the shape of their goneness will flare up anew
And we do what we have to do, re-loo re-loo
Which is all you can do on this side of the blue
Oh it's all that you can do on this side of the blue...