Mr. Death's Blue Lips

urc treptele clădirii în ruină. ecoul pașilor mei pe dalele de marmură mă precede, escaladînd cele două etaje. o veche clădire în stil art nouveau, probabil o reședință grandioasă odinioară, acum adăpostește un bar pentru cei neconsolați și prea puțin altceva.

vio e mereu tînăr, pardesiul albastru e acela în care l-am văzut prima oară. las să cadă geanta de umăr la piciorul mesei.

suntem destul de diferiți, vio și cu mine: el preferă, dintr-un simț perimat al datoriei, să-și ajute semenii pînă la sacrificiu de sine, trecînd anevoie peste prejudecățile pe care le are despre ei pe cînd mie îmi place să mă opresc la toate florăriile din drum și să simt mirosul freziilor și al crizantemelor după propriul plac. ceea ce ne alătură însă e un trecut comun și depărtarea țării noastre.

ne angajăm într-o conversație ușoară, tacticoasă, fără să sondăm prea adînc după ceea ce suntem curioși să aflăm - ne lipsește îndrăzneala. vio n-a plecat niciodată de aici. după ce și-a terminat studiile a continuat să bată aceleași alei, etern cavaler rătăcitor în lipsă de aventură. puținul pe care-l află despre mine îl mișcă profund, mă ascultă amuțit, încercînd parcă să trăiască el însuși prin cuvintele mele lacunare.

pe ușa modestului stabiliment apare deodată - și inima-mi sare o bătaie - vai, dar cum să-l cheme?...  luc era? nu, trebuie să fie ceva cu j... jerôme, da, parcă așa... a trecut atîta vreme... vio trebuie să-l fi invitat din dorința de a organiza o reuniune insolită, așa cum îi stă în fire, dar n-am habar de unde se cunosc cei doi. cuvintele nu mă încap, iar băiatul al cărui nume nu mi-l amintesc cu precizie dar pe care-l știu atît de bine e și el vizibil emoționat. l-am cunoscut în primele mele zile în nordul înghețat al franței, eu eram pierdut într-o lume cu totul nouă, iar el tocmai se înscrisese la studii de film. desigur, putea foarte bine să fi fost și filozofie. stăteam amîndoi în fața orarului comun și încercam să deslușim materiile de curs. curios cum franceza mea stîlcită de pe atunci poate să ne fi adus laolaltă. deși era mai mic cu un an reușea să mă fascineze prin ideea lui despre lume ca loc al tuturor și-al nimănui, era un boem îndărătnic și convingător; datorită lui am început să fumez țigări răsucite de mine însumi, să cer filtre de țigară aiurea, pe stradă. îmi amintesc cum a zis odată că dacă nu-l prinde facultatea pe care oricum o alesese dintr-un capriciu, o să renunțe și-o să se întoarcă așa cum a venit, fluierînd, la casa lui de la țară. cele cîteva întîlniri cu el au fost scurte și memorabile, dar niciodată n-am avut senzația că vom crea un pod peste ani - el s-a ținut în cele din urmă de promisiune și a dispărut fără urmă, ștergîndu-și propriul nume din memoria mea lacomă de a-l înlocui cu numele unei piese de teatru sau cu amintirea vreunei relații insipide. cum a ajuns, ani mai tîrziu, tocmai la strasbourg, în această cafenea sordidă, alături de mine și de vio, îmi e neclar.

-franțuz nenorocit, i-am aruncat, stăteam aici ca vladimir și estragon și habar n-aveam c-o să apari!

jerôme, luc sau guillaume (vă dați seama că nu era momentul să-l întreb cum îl cheamă!) a zîmbit dezvelindu-și dinții albi și pătrați, dar parcă era a zecea parte a zîmbetului său din amintirea mea.

după momentele tulburătoare de regăsire, ne-am regăsit încet-încet verva de altădată; iar dacă cineva a fost cabotin acela n-am fost eu. am rîs și-am glumit fără să observ cum localul s-a umplut treptat, și în curînd a trebuit să strigăm ca să răzbim în tumultul vocilor din jurul nostru.

tot ce s-a întîmplat apoi s-a succedat cu viteza sîngelui amestecat cu alcool din vinele mele. la un moment dat am avut senzația că întrezăresc, dincolo de paravan, la celălalt separeu, capul buclat - dintre toate capetele buclate! - al cristinei săftescu, oh doamne, al cristinei săftescu!

-ciao, cristina!

se-ntoarce, mă privește, zîmbește de parcă m-ar fi recunoscut (afurisit de zîmbet alegoric!), își ia într-un tîrziu privirea. acum la masă sunt mulți, se rîde. cineva a glumit pe seama barmanului, un tip bondoc la vreo cincizeci de ani. rîd și eu de rîsul celorlalți, deși îmi amintesc că barmanul îmi e drag. vio vorbește cu cineva într-un colț. lîngă mine sunt un tip și-o tipă; înțeleg ce-și spun dar pur și simplu nu-mi dau seama în ce limbă. acum știu după cine mă uit: după amicul boem, după tînărul lee anderson al lui vian, a cărei dispariție fu în aceeași măsură intempestivă ca și apariția sa.

după ce mă despart de cei de la masă, îl iau pe vio, cedînd rugăminților sale, și mergem să salutăm fetele din celălalt separeu. mă conving acum că am văzut-o pe cristina săftescu. la masă cu ea mai sunt cîteva figuri cunoscute, printre care și alexandra tomici. presupun că majoritatea sunt români. mai sunt și cîteva fete pe care nu le cunosc dar bravez, ca un adolescent bravez, glumesc cu fiecare privindu-le în ochi și simt roșeața cum mi se adună în obraji după multă multă vreme, dar nu știu dacă e de la îndrăzneala mea inexplicabilă sau de la băutură.

ne așezăm la masă. e acolo și iza, lesbiana, "lezbianca" cum îi ziceam odată, absentă, de o paloare cadaverică, droguée dincolo de orice limită, cu ochii exoftalmici și sticloși pe jumătate închiși. mă cuprinde stupoarea, însă nici vorbă să mă fi remarcat.

-...cătălin, nu-mi acorzi atenție...

mă întorc spre cristina, care pornise într-o tiradă despre cum noi cei din diasporă ar trebui să ne raliem, cum nu se aștepta la o surpriză așa plăcută precum prezența mea, și o groază de alte chestii care se pierdeau în zgomotul de fundal.

la un moment dat mă trezește vocea lui tony, barmanul, care venise să-i facă scandal izei.

-ai împrumutat bicicleta pentru ultima oară, m-auzi? deja e de o săptămînă la tine și afurisitul de cadru e strîmb, un cauciuc are pană! ce dracu' e în capu' ăla al tău? cînd ai să te pui pe picioare?

iza pare să-și fi revenit întrucîtva, protestează moderat, dar nu e în stare să-și pledeze cauza. tony pleacă furios, iar un bărbat de la masă glumește grosolan că ar lua-o el acasă să-i umfle roata.

cristina continua să vorbească în urechea mea dreaptă și m-am întrebat dacă făcuse vreodată vreo pauză. discursul ei era din ce în ce mai estompat. am încercat să-mi concentrez auzul asupra verbelor în locul substantivelor ca să-mi fac o idee despre ce vorbește. privirea îmi fugea la degetele pe care și le trecea prin păr, ochii prindeau cînd un detaliu cînd o amețeală de culori în mișcare.

îl las pe vio în urmă, sporovăind fără conștiință sau măcar conștiență. la bar îmi achit datoria și-i strecor lui tony un pol.

-bătrîne, e deja dimineață, asigură-te că fata asta se urcă pe bicicletă cînd pleacă.

limba mi se lovește incontrolabil de dinți cînd vorbesc. nu știu ce sentimente confuze mă încearcă.

aerul de afară e rece, et facta est lux. vreau să scap de mirosul de alcool și de sărut beat. slavă domnului, geanta e încă pe umăr. pornesc înfrigurat pe boulevard de l'esplanade, către bancomatul de la universitate, să-mi recuperez cei douăzeci de euro risipiți.

chiar acolo, în penumbra rozalie ce presimte dimineața, l-am zărit. stătea rezemat de zidul unei case, pe partea opusă liniilor de tramvai. privirea îi era pierdută în zare și părul dansa ca iarba bătută de vînt. avea gura întredeschisă, n-a schițat nici un gest cînd m-am apropiat, bălăbănindu-mă. de fapt, n-a sesizat prezența mea în nici un fel, așa cum am fost eu în stare să mi-o fac cunoscută. orice efort a fost în zadar. luc sau jerôme sau gaston părea că stă acolo neclintit de multă vreme. oricît de neverosimil ar fi fost, unul din ultimele lucruri pe care mi le amintesc din noaptea aia e chipul lui, cu ochii injectați și buzele vinete de frig.

întrebările zilei

• de ce cînd intri într-o brutărie din asta anacronică deasupra căreia scrie PÎINE (a nu se confunda î-ul din PÎINE cu grafia mea obișnuită cu î :D) vei găsi invariabil oamenii ce poartă nume vizibil din altă epocă? un om într-un trench-coat (trenci) din ăla de care-avea, îmi imaginez, bunică-meu prin perioada nouvelle vague a anilor '50/'60 comandă 101 colaci și un covrig (!). pe ce nume rețin, întreabă brutăreasa, și ea într-o uniformă din aia cu bonețică și toată pătată cu făină. grigore agache îngînă omul pe un ton umil, care parcă cere compasiune, știți, nu vă supărați, așa se întîmplă să mă cheme. sincer, nu m-ar fi mirat nici dac-ar fi răspuns gligorie ureache, nicicînd nu m-am simțit mai nelalocul meu, în paltonul meu retro, cu frizura mea în unghi și ținuta indie anii '80.

• unde se găsesc umbrele care să nu se frîngă la primul vînt mai puternic, naibului?

• de ce nu te poți vedea mai des cu prieteni vechi? chiar dacă ei locuiesc în același oraș și își pun, aproape sigur, aceeași întrebare?

• oare blondele sunt atrase doar de blonzi? roșcatele de roșcați, și tot așa? mare parte din istoricul meu sentimental pare să certifice acest lucru. și nu, părul vopsit nu se pune. de asemenea, trebuie ținut cont de faptul că uneori apar comportamente nespecifice culorii părului, de exemplu o blondă poate să se comporte ca o șatenă dacă într-un fel sau altul și-a interiorizat această culoare. cu alte cuvinte, generează părul arhetipuri? statistic vorbind; nu-mi pasă că ați sedus odată o albinoasă într-o stație de metrou. aștept considerații, argumentări.

• din ce se face pasta aia elastică și sărată care vine pe "covrigii cu sare"? cum, care pastă? ați mîncat și voi covrigii ăia într-o curte a școlii, într-un gimnaziu uitat.

• operațional, da, dar cum vezi conceptual un minus infinit?

• (o reiterare a unei mai vechi a mea dileme) de ce trebuie mereu să fie cheia în ultimul buzunar în care o cauți?

toate acestea s-au întîmplat în capul meu azi. mi se par, totuși, întrebări cu un fundament mai solid decît, iată, februarie 18, 2009: oare căderea în depresiune accelerează creșterea părului facial? de cercetat. sau aprilie 29, 2010: mă întrebam ieri pe stradă, oare a scăzut rata violurilor în românia în ultimii 30-40 de ani? odată cu anihilarea segregației sexelor, etc

mîine, pe blog, o surpriză!

ce-aş vrea într-o altă viaţă

pentru că în asta am ratat-o la mare distanţă. să fiu surfer, nene. să am pleata mereu sărată, faţa brăzdată, să nu mă uit înapoi niciodată. să trăiesc după big wednesday şi beach boys şi point break care e filmu meu preferat şi în viaţa asta. să-mi împart anul între sunnycalifornia, pacificul bondi beach şi occidentalul fort bloqué în căutarea perpetuă a Marelui Val. să fac lobby să se oficializeze odată religia surfului: ştim noi despre ce vorbim. noaptea învolburată şi adrenalina şi focurile pe plajă, chitară şi spiritualitate marină. şi să zdrăngănesc din maracas şi şi şi...

(inspirat de o notiţă mai veche a mea din fort bloqué şi de un power ballad, na:



mi-ar mai fi plăcut să fiu şi raver, dar o-viaţă-o-subcultură are omu')

aventuri biblice sau vacile fac pipi

reprogramăm bunăoară, anunță celularul, așa că rămîn suspendat în gestul de a-mi trage prima șosetă. și-așa plouă afară cu cîini și pisici. vaca se pișă, ar graseia de prisos franțuzul. [toarnă din rai!, s-ar agita surprinzător, glotal, arabul.] dar voi știți toate astea, să nu mai cîntăm refrenul, să nu mai scriem poezia exponențială, convolută a sufletelor rătăcit[(oar)e?].
e pe-aici o lîncezeală nesimțită, o somnolență fără de căpătîi și eu mă bag voios în ea, cu picioarele înainte. ca și cum de sub cerul de două tone al păturilor aș putea eu intui întreaga lume ce se desfășoară flegmatic dincolo de fereastră, ha!
rîd de gînd.
îl ghicesc pe poetul nostru de cartier e.b., cu părul lui vopsit negru-roșcat să juri că-i perucă, măsurînd strada la pasul pantofilor săi de damă. se mai lovește de vreo cunoștință, se înclină ceremonios și demodat. mai e stația expresului 2, unde trecătorii care mai de care își trag la adăpostul umbrelei încălțămintea elegantă, cu care vînează ignar flegmele prelungite de pe jos. mai trage cîte un autobuz (niciodată la ora înscrisă în tabel), și te pomenești în micul ăsta univers într-o coajă de nucă. personaje din toată gama (picurînd din mîneci și umbrele în scenariul nostru), ca un fel de barton fink (vedeți filmul, nu-i scuză).
era odată un 14 așa alegoric că te-ntrebai de n-ai intrat în vreun soi de dimensiune paralelă și oare-ncotro te-ndrepți: în capătul din față, pe primul scaun, măicuța în straie negre vorbea cu părintele la telefon atrăgînd privirile nedisimulate de rigoare, datorită vocii blînde, eterice și cuvintelor de preamărire a domnului cu care răspundea interlocutorului: "da, părinte, sigur că dumnezeu o să ne ajute, o să ajung pînă la vecernie și o să o scoatem la capăt, da, acuma cum o da dumnezeu, bine părinte, sărumîna". în capătul celălalt [zis popular fundul taxatoarei], un ins coleric, cu o tunsoare ce, după părerea mea, ar trebui interzisă, atrăgea atenția țipînd telefonic la un seamăn: "da io de un' dreacu să știu, a? du-te bă dreacu de-aciia, adică bă, cum dreacu să spui asta? etc etc" după aia a închis telefonul și a început s-o imite pe măicuță. la mijloculul autobuzului, între cele două tabere, lîngă compostor, controlorul prinsese două amețite fără bilet și se dădea la ele.
da, domne, e mișto să te dai cu autobuzul. ce bine că mi-am înnoit abonamentul. eu tot ies mai tîrziu. parcă am limbrici, cum zicea bunica. dar înainte de toate, încă puțină lene. o să trîntesc picioarele desculțe pe interviurile hors série de la inrockuptibles și o să consum pînă la epuizare fursecurile cu cantitatea precisă de o stafidă în fiecare. de dincolo se aud urletele de moarte ale lighioanelor virtuale răpuse de viteazul meu frate - o nouă zi glorioasă!

down by the sea

știți zilele alea infame când nimic nu e la locul lui? ar trebui să cădeți pe gânduri dacă:

- negocierea cu celularul pentru o oră de trezire rezultă în aceea că v-ați ratat dimineața
- sylvie refuză să vă dea binețe
- vă dați cu ușa-n cap
- cu cracu-n baltă
- balta se dovedește destul de adâncă
- ajungeți într-un târziu la facultate dar cursurile refuză cu obstinație să vă însoțească
- profesorii țin să vă cunoască mai bine și astfel vă lansați într-o tiradă inspirată [pe nas] despre imigrarea străbunilor și greutățile à la potato famine pe care le-au îndurat, într-o limbă pe care nu o stăpâniți mai bine decât mongola (detractorilor: pe lângă că mongola există ca limbă, sună și foarte bine într-o comparație de gen!)
- nu reușiți să vă faceți înțeles
- părăsiți câmpul de luptă în dizgrație ('data viitoare o să vadă ei!')
- etc etc (las experiența voastră să-și spună cuvântul în continuare)

cert e că (sau măcar după intuiția mea femenină), în zilele astea nu cu mult mai drăguțe decât o ulcerație, niciodată nu vine o chestie de-asta neînsoțită.
și oricât de pacifist aș fi, vă zic, nu poți avea pace până ce nu te pregătești de război, după cum și vorba. ca să luăm un exemplu, eschimoșii (se pare că inuit nu există în română?) aveau un obicei după care-și dozau mânia. luau ei o vargă, așa nici prea lungă nici prea scurtă, și o împlântau zdravăn în zăpadă, chipurile bățul aista fiind supărarea lor. și cu cât se topea zăpada lăsând la iveală bățul, cu atât le trecea și lor năduful. întrucât nu-mi amintesc unde am citit asta, nu vă pot spune dacă mai fac ei asta sau nu, dar cum personal n-am dispus nici de cracă nici de zăpadă, am făcut cel mai apropiat lucru posibil. anume am improvizat trei sandvișuri și o costumație două degete mai groasă, după care am luat patru bucată prieten și am mers la -





- marea nordului.

cum știu că vă plac jurnalele de bord, am să dezvolt puțin. în fine, sărind peste formalități, iaca se făcu că ajunserăm noi în gară, fumându-ne răbdările în lipsa trenului. când ne fu mai bine, un polițist decadent (în sensul că avea zece dinți, asta la concurență cu IQ-ul), auzindu-ne viul grai românesc, ținu morțiș să ne verifice interiorul buzunarelor și apetența către terorism. nu prea măgulitor, dar ce să-i faci, nu poți fi vigilent fără să atentezi la demnitatea călătorilor.

în fine, de cum ne aflarăm în tren, ziua din urmă parcă ne părăsi și controloarea ne ceru biletele afișând cel mai mare zâmbet de care era în stare. o oră și cinci minute și o rafală de ploaie mai târziu, iată-ne în kansas, toto!

dacă ai răbdare să treci de gară, de centru, de casele răsfirate, de cheile pline de iahturi arborând steagul belgiei, franței, marii britanii, de câteva hale abandonate, de un drum de piatră, toate înfruntând acel vânt năprasnic, the damndest thing! - marea e acolo, te face să-ți dai seama că aici trebuia să fii de la bun început. în această zi, cel puțin. să asculți pescărușii și să-ți afunzi tenișii în nisipurile alea mișcătoare. să te apropii pe furiș de mare, fără să te îngropi cu totul în nisip, să cutreieri digul improvizat din fiare și deșeuri din construcții, și să inspiri vântul sărat. să fii ce kate winslet n-a fost niciodată. oricum, nu vă imaginați scenariile alea siropos-adolescentine despre mare, asta e mare hotărâtă, virilă! în locul corturilor sau rogojinelor risipite ici și colo, niște amărâți în zdrențe căutând comori cu aparate pe care rar le-am văzut în afara desenelor animate. mica sirenă a plecat să-și caute adăpost în altă parte, aici e locul unde eschimoșii vin să se reculeagă!





ajuns acum acasă, nici nu mă mai întreb ce să fac ca să invoc căldura la etajul 3. adorm cu mâinile sub apa de la robinet, pe sunete blissful de vank. muss es sein? es muss sein!