cu cît întorci mai mult fața a nepăsare, cu atît mai mult devine vocea lumii o șoaptă abisală. iar imaginea ei, o vedere ce se deteriorează progresiv, îngălbenind pe margini, lăsîndu-se străpunsă în stratul permeabil de sepia.

i can't believe you,
if i can't see you
i can't believe you,
if i can't hear you.

după ce bei apă, traduci

dragă traducător care mă citești, să încerci să lucrezi cu costisitorul dar inovatorul program de traducere asistată trados (v2007) este ca și cum ai încerca să-ți scarpini mîna cu ajutorul capului.

mai precis, dacă ar fi să raportez experiența unei traduceri asistate de trados la simpla acțiune de a bea un pahar cu apă, ar însemna ca atunci cînd mi-e sete trebuie să merg la bucătărie, să iau un pahar din suportul de vase, să-l sparg cu un baros (atenție să nu apuc un ciocan din greșeală!) apoi să aleg un nou pahar pe care-l arunc de trei ori în sus strigînd "ura! ura! ura! ce-o să mai beau cu gura!", să învîrt robinetul, să număr 1006 picături, să întocmesc un raport despre calitatea și frecvența picăturilor, să îl înaintez unei Curți de Analiză a Consumului de Apă (C.A.C.A.), care va studia în termen de 2-4 săptămîni sesizarea mea și în caz necesar (frecvent) va soma uzina regională de purificare a apei să crească debitul, urmînd ca la returul dosarului meu de analiză să încropesc un altar micuț pe cel mai apropiat spațiu verde și să dau foc probelor incriminatorii. în final, nu-mi rămîne decît să-mi schimb numele în Agamemnon Polihroniade și să mă mut în Malta sau o țară din cinci litere și să rog pe cineva să-mi dea ceva de băut.

în această accepție, trados - "innovative, market-leading translation software" - este cu adevărat inovator.

strănutul

un exemplu care mi-a venit pentru a completa o mai veche reflecție a mea despre premoniție este strănutul.

primo tempo. înainte de strănut, voi doi în sufragerie, tu ești martorul. îl vezi cum schimbă fețe tot mai caraghioase, mimînd stupoare, îndurare, groază. ochii îi părăsesc treptat orbitele, cu nările aspiră hotărît conținutul încăperii. deschide gura și, escaladînd un munte de încordare, începe să aspire aer în reprize tot mai scurte, producînd un sunet care simulează un rîs invers. în orice caz, individul se destabilizează, din clipă în clipă pare să-și iasă din balamale, și tu ce faci? îi urezi noroc. presimți o mare explozie, și nici nu mai contează din acel moment dacă se produce sau nu.

secondo tempo. să convenim acum că n-ai zis noroc, dar s-a strănutat. amicul tău căpiat ți-a pulverizat un mănunchi de viruși taman cînd ți-era lumea mai dragă. dar mutăm perspectiva, deci e ok. ești deodată în galoșii strănutantului, și acum lucrurile devin interesante. odată ce ți-ai degajat norma, se întîmplă ceva ciudat la nivelul (inventat) al premoniției: îți "deschizi urechile" și-ți canalizezi auzul asupra unei replici încă nerostite, dar așteptate. tu auzi noroc, deși nimeni nu verbalizează (încă). într-atît e de puternică premoniția, că devine aproape auz.

interesant punct de cotitură metafizică, strănutul.

această însemnare nu este despre scriitura mea

dar de fapt bineînțeles că este, pentru că deja vă gîndiți la asta, ceea ce ar fi putut să zică și magritte despre "ne-pipa" lui, deși a ales să zică altceva [nu matisse cum era să cred, o, providență!, și mai ales nici matisyahu, alt fel de pictor]. la fel cum o să vă rog să nu vă uitați la dreapta și o să mă și aștept să-mi dați ascultare.

ceea ce ne aduce la unul din punctele principale: despre ce dracu' vorbesc? ordinea în care gîndesc e o dezordine. nu mă aștept ca prin această însemnare să mă exonerez de toate păcatele. această însemnare nu e despre defectele mele.

această însemnare nu e despre ce-mi trebuie mie ca să mă pun pe scris. și anume: 1. starea "potrivită" (în loc de "potrivită" citiți orice set arbitrar sau circumstanțial de condiții pe care ți-l impui cînd de fapt nu-ți lipsește nimic). cum să-mi canalizez dumnezeiasca inspirație, cum să-mi cultiv spiritul alert? sunt meteo-sensibil, trăiesc din laude și din vreme însorită. dacă mai credeți o iotă din ce zic, nu vorbesc de premeditare, deci fără alarme la cinci dimineața, fără alcool sau iarbă, toate fiind experimente cu grad mai mic sau mai mare de succes, dar colaterale.
2. sunt dependent de o mașină ca să scriu. mașina, perfectibilă și nu prea îngăduitoare. sunt trei zile de cînd o tratez cu soluții software în loc să iau un creion și-o hîrtie hardware. chiar acum antivirusul scanează, e la 13%.

din 1 și 2 rezultă în litere luminoase legătura dintre creșterea numărului de obstacole și scăderea probabilității ca eu să scriu. (în general vreodată)

alt punct la care n-am nici o intenție să fac referire. cînd mă gîndesc la o scriitură (o vom numi așa supt convenție pînă ce-i găsim alt nume),... mă gîndesc adesea la lucruri mari, superbe. mă gîndesc la sateliții lui jupiter care într-o zi jupiteriană deviază de pe orbită cu un grad. la legături insolite precum aceea dintre spectrul culorilor și spectrul muzical. la unul din gândurile lui nichita stănescu. mă gîndesc la lucruri modeste și geniale care-mi vin, ghici cum, secvențial, și după aia trebuie să inventez o urzeală între ele, care adesea e cam străvezie și face să transpară mecanismul dedesubt, ceea ce nu-i prea onorabil. mai știți cum era siliconul ăla la tub pe care-l cîștigai la mare dacă împușcai rățuștele de plastic? era o chestie vîscoasă care venea sub diverse culori neon, o luai și-o lipeai de perete sau de obrazul fratelui. dup-aia trăgeai de ea să vezi cît se-ntinde și făceai tot felul de ochiuri în gelatina aia pînă ce în final ceda și se-mpărțea pe tot covorul. [x și y, lucruri magnifice, eminesc-hiperboreene, vor rămâne adesea uitate printre notițe, cu o simplă dată la căpătîi ]

această însemnare nu e nici despre o altă tară pe care-o am, i.e. tendința de a hiper-detalia, a-mi presăra textul cu amănunte ce nu pot decît enerva sau induce confuzie lectorului. demult, o persoană pe care-o stimam și care la rîndu-i vedea în mine un tînăr școlar promițător, mi-a reproșat că povestirile pe care le scorneam în chip de eseuri pentru teze (~ examen de sfîrșit de semestru) și olimpiade sunt f vii și evocatoare însă le lipsește o fixare în spațiul cultural, o încadrare pe care ți-o aduc numele proprii și ideile altora. desigur că la vremea aceea totul a fost simplificat, condescendent împachetat și redus la forma "n-ai destule citate în text", dar m-am prins eu de fază. asta în timp ce alții or fi perorat despre kant, despre etica protestantă și spiritul capitalismului, mai știu eu ce pana mea, îmi închipui. ce-a rezultat a fost că mi-am însușit sfatul binevoitor și mi l-am cam impus, aruncînd încolo și-ncoace cu nume de riscam să dau în name-dropping.

ei, în fine, această însemnare nu este despre scriitura mea mai mult decît zice titlul și nu e mai puțin decît credeți. am ascultat simfonia a șaptea a lui beethoven, care-mi place mai mult decît simfonia a patra.

blogul este acest spațiu personal ultim, în care vom perpetua maniacal aceleași iterații despre sine, de-acum pînă-n EOF().

citate

am început acum o vreme să colecționez citate din cărți și apoi, încetul cu încetul, acestea au venit din toate părțile. ceea ce la început a fost o simplă enumerare de cugetări uzitate a devenit, prin mania mea de a compune și-a clădi, o colecție variată de fragmente de interes general, a cărei obîrșie a rămas, în principal, beletristica. cu timpul însă, pe lîngă piedica fizică de a manevra o astfel de colecție în continuă creștere, s-au mai ridicat și o seamă de alte întrebări: cît poți decupa dintr-un pasaj ca acesta să rămînă relevant oricărei situații? ai voie să subliniezi o anumită parte dacă aceasta nu reiese altcumva, decît prin contextul romanului în care apare? poți merge chiar pînă la a omite un personaj sau o circumstanță ficțională pentru a ajusta ideea? practica omiterii unei porțiuni apare adesea, reprezentată de elipse: "(...)".

din ce în ce mai des mi se pare că pasajele mele sunt tot mai insuficiente pe măsură ce le "extrag" cu tot mai multă generozitate. ce este, pînă la urmă, un citat dacă nu punem în contrapondere o măsură de referință? cum putem raporta o frază, sau douăzeci și două - un context atît de îngrădit - la întreaga amploare a existenței?

dacă de fapt citatul este întreaga carte? dacă lucrurile nu se opresc nici măcar aici?

martie 4, 2011.

venting

“

Maybe what I'm saying is, is the world might be evolving the way a person evolves. Right? Like, I mean, me for example. Am I getting worse? Am I improving? I don't know. When I was younger, I was healthier, but I was, uh, whacked with insecurity, you know? Now I'm older and my problems are deeper, but I'm more equipped to handle them.
”

it was - and is - definitely the worst of times. hardly anything appears to be going my way lately, yet as overbearing as it all may be i'm somehow bound to overcome. it is a tiresome journey to make and every single time i am amazed as to how i manage to resurface. i wish there was more to say about this but i seem to have shed all my bitterness from last night.

on a slightly more injurious sidenote, i wish that everybody who keeps revving the engines of their motorbikes past my window day and night get what's coming to them, i.e. a bloody accident. so that they, too, can writhe in agony.

this is, afterall, a blog, so i can legitimately vent.

*

other than that, i send out a heartfelt thanks to all that have been linking to my blog for the past few weeks, for whatever reason. it's a really gratifying feeling to know that your written thoughts have touched someone. to the rest of my readers, ditto.