02/08

       cînd am închis din nou ochii mi-am imaginat fără voia mea un coridor lung, săpat în peretele de la capul patului. coridorul din acest nou spațiu, al lumii pe care-o vezi cu ochii închiși, se termină într-o ogivă, iar lungimea sa întortocheată și cavernoasă amplifică sunetul unor pași care se apropie. rezonanța face ca fiecare pas decis al unui pantof cu toc și posibil cu blacheu să sune ca un oftat prelung, care mai apoi se transformă într-un bocănit surd, care mai apoi se transformă într-un bocănit audibil. bocănitul se apropie de auzul meu și se stinge. judecînd după scîrțîitul parchetului, am ghicit că oricine trebuie să fi fost a pătruns în cameră prin intrarea boltită și se apropie tiptil de mine. am închis ochii strîns și am ciulit urechile: auzeam suflarea străină aplecată deasupra mea. mi-am ținut respirația și m-am prefăcut mort. auzul mi s-a întețit, vibrația timpanului a devenit tensiunea și încordarea mea toată, așa că am simțit în fiecare os și tendon această voce șoptită și strigată -
       cătălin!
       m-am trezit și m-am readus, încetul cu încetul, din nou pe hartă: patul meu, timișoara, după-amiaza, trenul de ieri, numele meu. m-am răsucit ca să caut în dreapta pe cineva, fără să găsesc pe nimeni. în pat doarme lîngă mine n.. mă întreb cum se face că nu m-a trezit. simt că e deja tîrziu și trebuia să fac anumite lucruri. ea e cea care se trezește mereu înainte și se ridică în capul oaselor făcînd să pîrîie grinzile patului, oprește alarma de la celular și se ridică, pășind senin pe parchet, să bea un pahar cu apă. acest ritual infailibil are darul de a mă readuce în simțire. dar azi nu.
       e tîrziu dar apasă pe mine oboseala somnului de după-amiază. cu prețul unui mic efort mi-o imaginez pe n. trează, oprind alarma, pășind senin, deșteptîndu-mă. deschid ochii, o aud clar, îmi spune niște lucruri inteligibile, hai trezește-te, mă, tu-ți dai seama cît e ceasul, tre' s-o sun pe mama. eu încerc să reacționez dar îmi dau brusc seama că totul a fost imaginație, eu dorm în continuare și n. doarme lîngă mine. mă uimește puterea închipuirii mele așa că mai încerc o dată și încă o dată, voluntar și infatigabil. mereu același rezultat, îmi imaginez viața trează, iar cînd deschid ochii, o văd și n-o văd dormind lîngă mine pe n..
       conștient de situația mea și hotărît să mă trezesc de-a binelea, dau să mă ridic dar constat că sunt lipit de așternut. nu-mi pot ridica nici un deget, nu pot mișca un mușchi. vreau să-i dau un brînci lui n., vreau să strig după ajutor dar gura mea e seacă. abia reușesc să-mi țin pleoapele deschise. mă întreb cum ar fi să fie așa pentru totdeauna.
       aici.

poze cu balcoane și alte povestiri

(așa, acum că am de partea mea toți perverșii gugălului.)

ștearsă, ștearsă graniță a contradicției. cea mai responsabilă alegere din viața mea mă pocnește ca fiind cea mai iresponsabilă raportată la libertatea expresiei mele. simplificantă în aparență, învolburătoare în fapt. concesia s-a datorat: necesității mele (40%), necesității altora cu privire la mine (20%), dorinței de a simplifica (10%), lașității (10%), placidității (6%), temerii ca aprehensiune (6%), temerii ca teroare (5%), hazardului (ce mai rămîne). știind toate astea, orice imbold de a reveni asupra deciziei e blocat de conștiința unei mici victorii a lucidității. vis 0 : 1 judecată. mari izbânzi în mici pași. sau, apud dinescu, libertate ghemuită-n saci. însă mi-e cam dor de sângele ăla rece care te invadează pentru o secundă după ce calci în gol pe stradă sau te împiedici.

partea bună a rămasului aici, căci despre asta e vorba, despre ne-dusul în altă parte pentru cel puțin încă o toamnă, e că mă voi bucura în continuare de lucrurile pe care le știu, sclipind în lumini noi. alături ofcors de porțiunea necesară de familiar. explicitez o serie de avantaje:


avantajele locuirii la etajul nouă

- bird's eye view
- timp îndestulat de a-ți potrivi înfățișarea la oglinda mare din lift
- timp de a citi o carte întreagă în lift
- ocazia de a-ți cunoaște adevărații prieteni depinzând de voința lor de a urca în lift
- later edit: sunt prieteni adevărați
- șansa de a te bucura de ultimul strat al "atmosferei sonore" - departe de sunetele băltoacelor împroșcate, ale mahalalei, ale șotroanelor moderne ale copiilor, ale claxoanelor de unșpe feluri, ale sunetelor industriale din barăci și garaje, ale bîrfelor și fluierăturilor muncitorilor cocoțați pe schele. în schimb, poți să ții geamul deschis din greierii de seară (jur că nu știu de unde vin) pînă-n păsările de răsărit și-napoi. ocazional, șuierături tempeste și sunete de tinichea rostogolită pe asfalt
- nu sunt vecini cu pahare pe la ziduri
- îmi place cifra nouă
- incontestabil, cele | mai | frumoase | ceruri | . si vestul cimișorii în frumusețea lui nudă, cum se varsă înspre arad
- timpi de referință ai căderii libere de la balcon: cireașă - 11 secunde, pană galinacee - 56 secunde, scrum de țigară - ?, un gândac mediu - 18 secunde, scuipat - 15 secunde, corp uman 55 kg (estimat) - 7 secunde
- lista de avantaje poate continua


în rest, n-au fost zile ușoare la casa de catz. pe 21 iunie au început să se întindă nopțile, a mai fost o teză de licență, balamalele șubrede ale imunității organismului, diverse călătorii, birocratisme, pierderea unor dragi amintiri - sfârleze, niște pachete de țigări cu cuvinte frumoase, niște amulete, fleacuri și, finalmente, constatări tîmpe de genul 'cu cât scrii mai puțin, ajungi să vrei să scrii mai puțin'.

dar gata! cri-cri zise seara, sfîrrr ziseră cartofii, biletul de tren era pe masă, camera vraiște, cola râncedă și rece - preferata mea, noi aventuri la proră. mă duc să văd ce-mi mai spun alte locuri. și trebuie să vă zic un vis.

p.s. kiwi, toate gîndurile și rugile mele agnostice către dumnezeu nenumit se îndreaptă spre tine. să fii sănătoasă, te rog.


___
da, bătrân catz, ai reînceput să îndrugi filozofii hiper-ortografiate, și le-ai dat iar plasă cititorilor fîlfîindu-le pe la nas erudiția și clarviziunea ta imaginară. nu vezi că de cînd te-ai cărat de pe blog s-au bulucit vizitatorii, semn că le umpli inimile de încântare? barem de-ai scrie și tu ca un chirilă, vise de copil narcoleptic... pfft, mai moaie-o.

crumbs of 2008

dragii mei, e timpul pentru o poveste. a fost odată... anul trecut. primul an în care am stat fără blog. în care am lăsat cuvintele îndărăt și am pus sentimentele pe primul plan. nu știu nici acum în ce măsură se justifică sau nu concesia, poate nici nu e vorba de un act de a câștiga sau a pierde, ci doar de a încerca altcumva. și, în spiritul ăsta, am reușit ce mi-am propus. iar acum, cu mintea de pe urmă, caut iarăși calea de mijloc.

am trăit și am gospodărit pe cont propriu. iar. am avut un revelion frumos, alături de oameni dragi, am jucat într-un scheci cu niște japoneji și am văzut artificii knee deep în zăpadă.

apoi (numai spicuind): am observat că anumite raționamente nu trec proba timpului (gen: "mâncarea din frigider se înlocuiește cu alta proaspătă dacă-i dai pace", "pot organiza serate culinare chiar și dacă am devenit vegetarian", etc), și: am schimbat garsonieră cu apartament, apoi cu apartament mai mare, m-a uimit bucureștiul, m-a lăsat baltă bucureștiul, a venit, surprinzător, primăvara, am văzut clujul, am hotărât că merg să învăț în franția, am cunoscut-o pe maria radu, au revenit spice girls, m-am operat, de două ori, m-am abținut să scriu propriul roman chicago hope à la douglas adams despre asta, am pocnit o scriitoare cu scaunul în cap, am mers pe bicicleta lui daniel vighi, mi-am forțat intrarea la pink martini, am visat femeile lui andrieș, au fost fericiri și supărări, urlat în ploaie și dansat în soare, trenuri prinse în mișcare și trenuri pierdute (chiar unul după altul), filme bune, discuții în miez de noapte și cafele în zori, ținut de mână și hoinărit pe propriile picioare, oameni pierduți și oameni, nesperat, regăsiți, în timp ce alții rămân, în continuare, în umbră. am trecut de la litera imprimată la litera virtuală (nu fără regret și promisiunea de a mă întoarce) și în cele din urmă am fugit, lăsând totul în suspensie.

nu o să insist asupra amănuntelor și nici nu o să fac pe steve irwin în legătură cu experiența mea de student peste mări și țări, n-aș face decât să decupez așa, dadaistic, cuvinte și contexte izolate și să vă las să interpretați semnificația în viscere de patrupede. iar pozele... sunt ale mele. dar mi-au ajuns patru luni ca să-mi dau seama că e de-ajuns. e un lucru pe care n-o să-l accepte ăi de pleacă fără să se uite înapoi sau ăi de n-au plecat încă, dar nu-i ușor. asta până când, la un moment dat, am început să mă obișnuiesc acolo. nu mai știu exact în ce moment am trecut granița spre familiar, când am renunțat la aerul de intrus, când au încetat privirile insistente ale celorlalți. probabil nu a fost o frontieră precisă, mi-am pierdut treptat identitatea exogenă și am început să simt și să gândesc ca ei. înainte aveam un joc, în metrou, să recunosc străinii după surpriza cu care adulmecă aerul din jurul lor și ajustarea permanentă la reacțiile celorlalți; deodată am devenit conștient că renunțasem la aceste semnalmente. care a fost sentimentul imediat? de regret, de culpă, ca și cum trădasem ceva ce trebuie să fie imuabil, poate însăși natura mea, în căutarea uneia de împrumut. și mi-am regizat magistral evadarea, sau poate s-a întâmplat întâmplător, cert e că n-a trecut mult timp și m-am trezit în fața rafturilor goale, într-o cameră de cămin ce nu mai aparținea nimănui, gata să mă întorc. curios, mi-am zis, cum nu putem percepe lucrurile în singularitatea lor, cum două-trei cămăși pe umerașe și niște vase în chiuvetă fac camera asta să fie a mea și să-mi inducă starea aia de confort și siguranță a spațiului personal. acum, despuiată de aceste mici posesiuni, camera devine un spațiu oarecare. deci nu știu dacă am lăsat ceva în urmă atunci când am urcat în avion. am avut însă realizarea că am luat ceva cu mine. și m-am scuturat de eterna mea obsesie cum că a alege înseamnă a pierde. poate nu întotdeauna trebuie să alegi, poți să iei și de ici și de colo și să peticești pe tine, să iei de peste tot de pe unde mergi și lucrurile, locurile și oamenii să devină parte din tine. timp în care, oricât de perimat ar suna asta în secolul deplasării, nu uiți de unde ai plecat. ăsta a și fost 2008 al meu, multiplicat și împrăștiat ca niște firimituri prin fiece locșor pe unde m-am plimbat, dar în cele din urmă înturnat asupra lui însuși, plecat pe propria dâră, înapoi. și acum, întorcându-mă cu portofelul meu anorexic în timișoara dragă, am două opțiuni: să îmbrac, ca-n prima zi, tricoul galben, să iau cartea sub braț și să plec în gară să citesc, apoi să fiu acostat și deposedat de celular și ciclul să se reia, sau să mă bucur de timișoara în lumina noilor învățăminte și să peticesc, să peticesc...

2009 a fost primul an, de când îmi amintesc, în care nu am prins concertul de an nou din viena. eram în față la sacré-coeur, minunându-mă de grămada de oameni venită să asiste la slujbă. e semn că the times, they are a-changin'. acum sunt în micuțul meu oraș provincial, liber de sesiune (dar cu atât mai bine, cum aflăm, leii nu au predispoziție pentru studiu), și privind aceiași trecători lipsiți de expresie, aceleași locuri pustii pe unde mă plimbam odată, net-café-urile unde-mi defulam tulburările adolescenței, parcurile înserate unde-mi încercam prima țigară și eternele băncuțe verzi, roase de vreme, privind toate acestea cu noii mei ochi, știu că sunt acasă.

7 zile

sâmbătă.
dimineață târzie. părăsit b(âr)logul din lipsă de net. îmi lăcrimează glandele salivare după niște trufe bine prăfuite-n cacao. peste putirință, nicăieri de găsit. vitrine timpurii de crăciun. un tip îndesat și indian, incapabil să-mi ofere asistență tehnică pentru telefon. vitrine, vitrine. petrecere. fum de țigară, deznădejdea comunicării forțată în patru pe trei. somații. o persoană foarte grasă exersează geamparale. bere acră, second thoughts. scrâșnet de cauciuc pe bitum. ceva film, poate cu al pacino. beție ratată, aplecat deasupra veceului, to no avail. somn, într-un târziu. în totală dizgrație, sforăit, salivat, the whole nine yards.

duminică.
stradă prelungă. franzelă caldă. primul metrou. public display of affection, oameni care rostesc ceva neclar în bulele de deasupra capetelor. apatie. interstițiu. lipsă de continuitate. rafale. primele note din california dreamin' și distorturile din chungking express. o tură într-un cărucior de supermarket. frunze ude, galbene, amestecate cu noroi, ca un desfrâu pentru picioare desculțe. strigăte pe culoar. un led aprins, pulsațiile a diverse motorașe interne în întuneric. nu, nu sunt chiar așa de. și totuși, 00:04. se adună lucruri grămadă sub pat. curând mă transform în unchiul meu în camera dezordonată a căruia copilul-eu refuza să intre, și în care mirosea mereu a picioarele vecinului care venea în vizită.

luni.
b-sides de la coldplay. mă bântuie gustul unei cafele de 5 dimineața. în rest mă încolțesc reflecții diverse și inutile, la care nu vreau să aderez. formă peste fond. notez un vis. ore lungi, nelămuriri, discuții în cerc. pijama party, bang gang în shortsi și converși. povestiri sociologice despre italia. couch surfing. leffe. good times.

marți.
cursuri. jogging în ploaie, dezbărare de demoni interiori. încep planurile cu Salata - o pungă mare de chestii verzi, nouă adiție pentru frigider. mă lovesc de niște idei ca o insectă năucită de un bec. maxilare încleștate, bucăți disparate de timp. conversații terminate în suspensie. plouă, plouă, rapănă-n geamuri ca-n tobe.

miercuri.
à la twilight zone. dimineața întârzie. oameni excepțional de stupizi. drumuri răspândite în toate părțile. un idiot dă găuri în peretele băii. plouă. cineva amintește de dawson's creek. lipsă de conversație cu ana în metrou, în ciuda spaniolei și bunăvoinței mele. întârzieri, blocaje. noi înșine suntem ținta drumurilor noastre, dar eu merg înspre nicăieri. seara întârzie. ofilirea Salatei în frigider. zile de naștere prin țări îndepărtate, flashbackuri. o lună mare, mirată. noapte bună, sylvie.

joi.
cer variabil. benzi desenate. o pânză de păianjen flutură captivant sub catul unei ferestre. romane siropoase de adolescență. șosete spălate în chiuvetă. zahăr brun, deux cuillères. everyday, we should dance - if only in our minds. toate poeziile de azi se-ntâmplă-ntre picioare, zice ea de parcă inventează cuvintele. Salată nocturnă, avocado și lămâie. bilete spre londra.

vineri.
vijelie. rătăcind în căutarea a diverse agenții. aren't i a stinker. păr peste ochi, degete uscate. breakthrough, cer de vanilie, cu pigmenți de polaroid. aniversarea lui magritte, cf google. ceci n'est pas un pipe. planuri de plecat aiurea, conversații neprevăzute. inserții, note de subsol. cocktail cu gust de conservă și melanj română-engleză, în timp ce mă uit la into the wild. patru dimineața și goddam freedom, man. nu e zăpadă, e cădere de brumă, dar sunt singurul din orașul ăsta bântuit de molime care o vede.

despre ne-comunicare, 1

am văzut azi o femeie întinsă pe caldarâm. era cu faţa în jos şi părul lung se răsfira tentacular într-un nimb care ştergea asfaltul. coapsele-i uriaşe, îndesate cu forţa într-o pereche de jeanşi strâmţi, intimidau prin neclintirea lor neobișnuită. veșnica gloată de gură-cască, emanând perpetuu stereotipii și interjecții, roia în jurul celei mai mari femei din lume, prăbușită după colț, cum urci spre facultate. întreaga reprezentație m-a făcut să mă gândesc la:


nu știu dacă vreun om s-a deranjat să afle ce era cu femeia, dacă mai trăia. eu cu siguranță n-am făcut-o. poate că după ce am coborât la metrou, a venit într-adevăr o ambulanță. sau poate că niște oameni mai curajoși au pus pe roate un sistem ingenios de scripeți prin care au ridicat-o pe femeie fără prea multă mișcare centrifugă și astfel au reușit s-o salveze. sau poate, din contră, eventuala moarte a femeii a declanșat o campanie de masă cu scopul de a sensibiliza populația cu privire la efectele nocive ale indiferenței, cu slogane ca 'indiferența ucide' sau 'renunțați la glucide', împărțite de mâini și guri agresive, tăind filmele voastre preferate la televizor și decorându-vă copertele cărților și ambalajele de la alune. poate că miss venezuela a găsit în sfârșit pacea în lume, sau poate eu însumi am găsit direcția nouă în poezia și proza română. ori în sfârșit, poate că, după plecarea mea, toată butaforia s-a evaporat, publicul s-a împrăștiat care-ncotro, iar un pitic bărbos și cu fes fistichiu (cum se știe că poartă uneori piticii) s-a apropiat agale, și aplecându-se asupra femeii, și-a îndesat mâna într-o crevasă neștiută a cărnii puhave și a deșurubat un dop, lucru care a redus curând femeia la niște cârpe, pe care piticul le-a luat cu el, retrăgându-se din aria noastră vizuală. în tot acest timp, viețile noastre au continuat, pământul s-a învârtit cu neobosita-i precizie, nimic nu a grăbit timpul să treacă între șapte și opt seara.

(despre ne-comunicare, actul I. piesă în trei acte, cu început, mijloc și coadă, poate chiar după feliu cartezian. am zis să mergem pe aceeași filieră, stimată audiență) ~