cu cît întorci mai mult fața a nepăsare, cu atît mai mult devine vocea lumii o șoaptă abisală. iar imaginea ei, o vedere ce se deteriorează progresiv, îngălbenind pe margini, lăsîndu-se străpunsă în stratul permeabil de sepia.

i can't believe you,
if i can't see you
i can't believe you,
if i can't hear you.

o poezie veche

, salvată de la uitarea internetului


înspre tine

pentru ce versuri stau şi mă-ntreb
în timp ce trenul ăsta taie câmpiile
ei bine astfel mă nedumeresc dar
umplu în continuare bileţele galbene cu numele tău
toate cuvintele sunt numele tale
şi prin fiecare
te strig aici cu mine
de fiecare dată
tu rămâi cu un nume mai puţin

(în amintirea cuiva care a rămas fără nume)

pe 2011 :-)

aubadă*

e bine miercuri dimineață. îmi place partea cu dimineață, mi se întîmplă rar. așa că zăbovesc în pat, contemplînd. după aia mă învîrt bezmetic prin apartament, încercînd să reconstitui gesturile lui k. înainte de a pleca la lucru, ca în (dar nu chiar ca în) oldmeal (dacă așa s-o chema). mă împiedic prin resturile serii, n-am chef să pun în ordine. dimineața e numai despre anticipație, nu despre amintirea serii dinainte!

împrumut muzică bună de la puc. cînd vreți muzică bună, mergeți la ea :) în rest, știți bine, eu nu bloguiesc după vreo normă calendaristică sau agendă personală, ci mai mult așa, în cicluri naturale. din păcate nu pot trăi pe viu ALBul de afară pentru că am răcit teribil, de aseară o țin tot într-o tuse, îmi suflu nasul în tot ce apuc, nasol, nasol. cine mai merge la filarmonică își riscă sănătatea, zău.

in other news, un tren a rămas împotmolit între bucurești și constanța toată noaptea și o bunicuță tweetuiește fără calculator. mă duc, îmi mai suflu nasul. mă gîndesc cu înfrigurare la oamenii ăia, și eu trebuie să iau trenul sîmbătă. să pun deoparte plosca și păturica electrică și o carte stufoasă. să mă uit la titanic în a night to remember (1958). să mă uit acum, că tot n-am ce face. de fapt, stai, am primit mesaj. 'ceai carturesti?' mmmnu, mai bine film. e dimineața mea!

iată ce scriam cam acum trei ani pe vremea asta: ”ziua buna, se cunoaste, domnule, de dimineata. de-acum incolo, in fiecare dimineata, primul lucru cand ma trezesc, am sa pun o melodie frumoasa, am sa caut, sa scotocesc temeinic in memoria mea pana o sa dau de ceva care sa ma faca sa zambesc; ceea ce e si sfatul meu pentru voi” deci! execu-taaa-rea!

p.s. mi-e dor de voi toți, prieteni vechi!
___
* - s.f. Poezie lirică medievală care se recita în zori, alboradă.

poze cu balcoane și alte povestiri

(așa, acum că am de partea mea toți perverșii gugălului.)

ștearsă, ștearsă graniță a contradicției. cea mai responsabilă alegere din viața mea mă pocnește ca fiind cea mai iresponsabilă raportată la libertatea expresiei mele. simplificantă în aparență, învolburătoare în fapt. concesia s-a datorat: necesității mele (40%), necesității altora cu privire la mine (20%), dorinței de a simplifica (10%), lașității (10%), placidității (6%), temerii ca aprehensiune (6%), temerii ca teroare (5%), hazardului (ce mai rămîne). știind toate astea, orice imbold de a reveni asupra deciziei e blocat de conștiința unei mici victorii a lucidității. vis 0 : 1 judecată. mari izbânzi în mici pași. sau, apud dinescu, libertate ghemuită-n saci. însă mi-e cam dor de sângele ăla rece care te invadează pentru o secundă după ce calci în gol pe stradă sau te împiedici.

partea bună a rămasului aici, căci despre asta e vorba, despre ne-dusul în altă parte pentru cel puțin încă o toamnă, e că mă voi bucura în continuare de lucrurile pe care le știu, sclipind în lumini noi. alături ofcors de porțiunea necesară de familiar. explicitez o serie de avantaje:


avantajele locuirii la etajul nouă

- bird's eye view
- timp îndestulat de a-ți potrivi înfățișarea la oglinda mare din lift
- timp de a citi o carte întreagă în lift
- ocazia de a-ți cunoaște adevărații prieteni depinzând de voința lor de a urca în lift
- later edit: sunt prieteni adevărați
- șansa de a te bucura de ultimul strat al "atmosferei sonore" - departe de sunetele băltoacelor împroșcate, ale mahalalei, ale șotroanelor moderne ale copiilor, ale claxoanelor de unșpe feluri, ale sunetelor industriale din barăci și garaje, ale bîrfelor și fluierăturilor muncitorilor cocoțați pe schele. în schimb, poți să ții geamul deschis din greierii de seară (jur că nu știu de unde vin) pînă-n păsările de răsărit și-napoi. ocazional, șuierături tempeste și sunete de tinichea rostogolită pe asfalt
- nu sunt vecini cu pahare pe la ziduri
- îmi place cifra nouă
- incontestabil, cele | mai | frumoase | ceruri | . si vestul cimișorii în frumusețea lui nudă, cum se varsă înspre arad
- timpi de referință ai căderii libere de la balcon: cireașă - 11 secunde, pană galinacee - 56 secunde, scrum de țigară - ?, un gândac mediu - 18 secunde, scuipat - 15 secunde, corp uman 55 kg (estimat) - 7 secunde
- lista de avantaje poate continua


în rest, n-au fost zile ușoare la casa de catz. pe 21 iunie au început să se întindă nopțile, a mai fost o teză de licență, balamalele șubrede ale imunității organismului, diverse călătorii, birocratisme, pierderea unor dragi amintiri - sfârleze, niște pachete de țigări cu cuvinte frumoase, niște amulete, fleacuri și, finalmente, constatări tîmpe de genul 'cu cât scrii mai puțin, ajungi să vrei să scrii mai puțin'.

dar gata! cri-cri zise seara, sfîrrr ziseră cartofii, biletul de tren era pe masă, camera vraiște, cola râncedă și rece - preferata mea, noi aventuri la proră. mă duc să văd ce-mi mai spun alte locuri. și trebuie să vă zic un vis.

p.s. kiwi, toate gîndurile și rugile mele agnostice către dumnezeu nenumit se îndreaptă spre tine. să fii sănătoasă, te rog.


___
da, bătrân catz, ai reînceput să îndrugi filozofii hiper-ortografiate, și le-ai dat iar plasă cititorilor fîlfîindu-le pe la nas erudiția și clarviziunea ta imaginară. nu vezi că de cînd te-ai cărat de pe blog s-au bulucit vizitatorii, semn că le umpli inimile de încântare? barem de-ai scrie și tu ca un chirilă, vise de copil narcoleptic... pfft, mai moaie-o.

nimic de consemnat

vă invit să treceți repede peste această scriitură-amestecătură / însemnare-habar-n-are, fiindcă, aflându-mă în toiul unor aprige procese intrinseci, trebuie să descarc undeva cumulul de tensiune, și undeva-ul se întâmplă să fie aici. ce vă așteaptă dacă străbateți înainte: confesiuni auto-conștiente până dăm în psihoză, legându-ne mai mult sau mai puțin sistematic de ars creandi, neputințele epistemologice în raport cu aplicarea propriu-zisă a experienței dobândite, totul pe binecunoscutul și simpatecul fond nevrotic (pentru că auto-ironia momentan șomează).

de unde pornește toată chestia? domne, foaia se-ncăpățânează să rămână virgină. și nu-i numai asta, tăcere e și-n jurul ei - ne extragem acum din lumea bidimensională de celuloză, în jurul nostru se ridică mese și scaune din fier forjat, se întrupează oameni dragi și cineva dă drumul la muzică lină, cum o doream de mult, de când am plecat dintre voi. și totuși ceva în peisaj scârțâie, oamenii tac, parc-ar fi păpuși din câlți. din nou discrepanță între așteptare și actualitate. să fi lipsit atât de mult încât am uitat regulile jocului? tăcerea se adâncește, mă face să intru în vrie, stare familiară și irevocabilă.

de fiecare dată când am senzația aia de dedublare, gen 'ce aș zice eu în situația asta?' îmi pierd cuvintele, brusc și de-a binelea. nu se mai întorc. mă trezesc așa, în mijlocul frazei, între cuvintele recente ce se aburesc ușor și cuvintele ce mi se-aștern înainte, dispersate deodată într-o ramificație infinit de complexă. stau acolo, înaintea circumvoluțiilor de cuvinte, lipsit de perspectivă, de noimă, năucit. uneori, datoria de a mă comunica mă țintuiește locului.

cred că în asta rezidă starea mea de față. în imposibilitatea de a crea. mă simt îngrozitor de redus, de tranchilizat - ca și cum fiecare act fie și minor de creație, fiecare alăturare surprinzătoare, fiecare gest spontan și definitoriu mie mă costă un kilogram de viață. dacă viața e toată ardere și transformare, tăcerea și repausul nu pot decât să mă înspăimânte.

știu că toată chestia stă în sincronie și delivery, cum ar zice playwright-ul, un amestec de prezență de spirit și scânteia nebuniei. ancoraj în locul și timpul ăla, procese în vârful secundei, e vorba de a te canaliza, de a prinde fluxul și a te ține de el. problema mea: ideile îmi vin de-a dura și de-a valma, toate odată sau niciuna. probabil așa se și explică haosul din notațiile mele personale, tot ce gândesc prinde formă în secunda următoare, ideile îmi cad din minte direct în vârful pixului, fără să cunoască nicio formă de îngrădire sau alterare. ca să scriu înseși rândurile de față a trebuit să știu, dinainte, tot ce vor conține, dar într-o manieră dezordonată, aproape aleatorie. poate de-asta nici nu mă văd scriind vreodată o carte, hăituit fiind astfel de obsesia Cărții Cărților, compendiu virtual al întregii cunoștințe și imaginații omenești, de care vă mai loviți poate la un borges sau chiar cărtărescu: cum să scrii fără să scrii tot? și, chiar așa, de ce să-l mai scrii când el deja există? (dar asta nu ne împiedică să fugim încolo și încoace, să vedem, să cunoaștem, să încercem să sondăm astfel Totul). păi până și gestul de a aborda o asemenea scriitură m-ar aneantiza, în căutarea lui Tot aș deveni Nimic. de asta nu mă gândesc eu la lucruri din astea, aș vrea să scot doar capul din harababura asta ideatică în care mă complac și aș vrea micuța mea văpaie de originalitate, adică aș vrea puțin eu, for a change.

crumbs of 2008

dragii mei, e timpul pentru o poveste. a fost odată... anul trecut. primul an în care am stat fără blog. în care am lăsat cuvintele îndărăt și am pus sentimentele pe primul plan. nu știu nici acum în ce măsură se justifică sau nu concesia, poate nici nu e vorba de un act de a câștiga sau a pierde, ci doar de a încerca altcumva. și, în spiritul ăsta, am reușit ce mi-am propus. iar acum, cu mintea de pe urmă, caut iarăși calea de mijloc.

am trăit și am gospodărit pe cont propriu. iar. am avut un revelion frumos, alături de oameni dragi, am jucat într-un scheci cu niște japoneji și am văzut artificii knee deep în zăpadă.

apoi (numai spicuind): am observat că anumite raționamente nu trec proba timpului (gen: "mâncarea din frigider se înlocuiește cu alta proaspătă dacă-i dai pace", "pot organiza serate culinare chiar și dacă am devenit vegetarian", etc), și: am schimbat garsonieră cu apartament, apoi cu apartament mai mare, m-a uimit bucureștiul, m-a lăsat baltă bucureștiul, a venit, surprinzător, primăvara, am văzut clujul, am hotărât că merg să învăț în franția, am cunoscut-o pe maria radu, au revenit spice girls, m-am operat, de două ori, m-am abținut să scriu propriul roman chicago hope à la douglas adams despre asta, am pocnit o scriitoare cu scaunul în cap, am mers pe bicicleta lui daniel vighi, mi-am forțat intrarea la pink martini, am visat femeile lui andrieș, au fost fericiri și supărări, urlat în ploaie și dansat în soare, trenuri prinse în mișcare și trenuri pierdute (chiar unul după altul), filme bune, discuții în miez de noapte și cafele în zori, ținut de mână și hoinărit pe propriile picioare, oameni pierduți și oameni, nesperat, regăsiți, în timp ce alții rămân, în continuare, în umbră. am trecut de la litera imprimată la litera virtuală (nu fără regret și promisiunea de a mă întoarce) și în cele din urmă am fugit, lăsând totul în suspensie.

nu o să insist asupra amănuntelor și nici nu o să fac pe steve irwin în legătură cu experiența mea de student peste mări și țări, n-aș face decât să decupez așa, dadaistic, cuvinte și contexte izolate și să vă las să interpretați semnificația în viscere de patrupede. iar pozele... sunt ale mele. dar mi-au ajuns patru luni ca să-mi dau seama că e de-ajuns. e un lucru pe care n-o să-l accepte ăi de pleacă fără să se uite înapoi sau ăi de n-au plecat încă, dar nu-i ușor. asta până când, la un moment dat, am început să mă obișnuiesc acolo. nu mai știu exact în ce moment am trecut granița spre familiar, când am renunțat la aerul de intrus, când au încetat privirile insistente ale celorlalți. probabil nu a fost o frontieră precisă, mi-am pierdut treptat identitatea exogenă și am început să simt și să gândesc ca ei. înainte aveam un joc, în metrou, să recunosc străinii după surpriza cu care adulmecă aerul din jurul lor și ajustarea permanentă la reacțiile celorlalți; deodată am devenit conștient că renunțasem la aceste semnalmente. care a fost sentimentul imediat? de regret, de culpă, ca și cum trădasem ceva ce trebuie să fie imuabil, poate însăși natura mea, în căutarea uneia de împrumut. și mi-am regizat magistral evadarea, sau poate s-a întâmplat întâmplător, cert e că n-a trecut mult timp și m-am trezit în fața rafturilor goale, într-o cameră de cămin ce nu mai aparținea nimănui, gata să mă întorc. curios, mi-am zis, cum nu putem percepe lucrurile în singularitatea lor, cum două-trei cămăși pe umerașe și niște vase în chiuvetă fac camera asta să fie a mea și să-mi inducă starea aia de confort și siguranță a spațiului personal. acum, despuiată de aceste mici posesiuni, camera devine un spațiu oarecare. deci nu știu dacă am lăsat ceva în urmă atunci când am urcat în avion. am avut însă realizarea că am luat ceva cu mine. și m-am scuturat de eterna mea obsesie cum că a alege înseamnă a pierde. poate nu întotdeauna trebuie să alegi, poți să iei și de ici și de colo și să peticești pe tine, să iei de peste tot de pe unde mergi și lucrurile, locurile și oamenii să devină parte din tine. timp în care, oricât de perimat ar suna asta în secolul deplasării, nu uiți de unde ai plecat. ăsta a și fost 2008 al meu, multiplicat și împrăștiat ca niște firimituri prin fiece locșor pe unde m-am plimbat, dar în cele din urmă înturnat asupra lui însuși, plecat pe propria dâră, înapoi. și acum, întorcându-mă cu portofelul meu anorexic în timișoara dragă, am două opțiuni: să îmbrac, ca-n prima zi, tricoul galben, să iau cartea sub braț și să plec în gară să citesc, apoi să fiu acostat și deposedat de celular și ciclul să se reia, sau să mă bucur de timișoara în lumina noilor învățăminte și să peticesc, să peticesc...

2009 a fost primul an, de când îmi amintesc, în care nu am prins concertul de an nou din viena. eram în față la sacré-coeur, minunându-mă de grămada de oameni venită să asiste la slujbă. e semn că the times, they are a-changin'. acum sunt în micuțul meu oraș provincial, liber de sesiune (dar cu atât mai bine, cum aflăm, leii nu au predispoziție pentru studiu), și privind aceiași trecători lipsiți de expresie, aceleași locuri pustii pe unde mă plimbam odată, net-café-urile unde-mi defulam tulburările adolescenței, parcurile înserate unde-mi încercam prima țigară și eternele băncuțe verzi, roase de vreme, privind toate acestea cu noii mei ochi, știu că sunt acasă.

holiday close-ups

un căruțaș pansiv în de Dam


hyde park


o mariană, tot acolo


în speaker's corner, despre darwinism


saaanta clause is comin'-to-town*


but a lonely, lonely Christmas without you...


montmartre în ochi de pasăre


înseratele câmpii elizee


și, bineînțeles, incon-turn-abilul

___
* santa clause is coming to marks & spencer

cam în asta s-a concretizat dorul meu de ducă (mai clare aici, + bonus). au fost zile multe, picioare îndărătnice, timpuri bune și rele, crăciun și revelion, nu mai știu ce-am făcut la doișpe bătut pe muchie, nici nu mai contează..

important e că am ajuns aici, la sfârșitul lor. și știu că a fost bine, pentru că toate cuvintele ce le am scânteiază undeva, în spatele unei pânze de pleoapă, de retină, de dura mater și le e bine acolo. mă arunc așa, în siguranța neziselor, și vă scriu doar asta.

i am a rock. i am an island. ce versuri mi-ați croit...

despre defulări și vieți viitoare

neaa, cre'că tot aici, pe aste meleaguri, aș vrea să mă nasc. pe cât posibil, din aceeași stirpe. cu aceiași bunici, care să-mi fie la fel de bunici (dar de data asta să nu mai aibă motive să mă facă 'moșmondit'), cu aceiași părinți, dar de data asta să nu-și mai prindă mama degetul în scaun și să ne sperie toată copilăria, pe mine și pe fratele meu, cu monstruoasa infirmitate. să mă nasc într-o cameră cu draperii grele, mov și cu steluțe fosforescente pe tavan.

de fapt, prea multe lucruri n-aș schimba. ar fi interesant să cresc la bloc, de data asta. și să am, neapărat, pe scara mea, o mătușă sau măcar o vecină cu pieptul uriaș și mustață care să mă umple toată ziua de efuziuni pupicoase și care să mă protejeze de 'copiii' ei semi-maidanezi pe care-i asmute asupra mea în viața asta. și astfel să am un avantaj asupra mucoșilor din curtea blocului, care să mă plătească cu țigări să-i scap din ananghie. sigur, ar fi țigări din alea gumă-de-mestecat. dacă s-ar mai face până ajung eu în viața următoare. dacă nu, mă mulțumesc și cu jocuri pe calculator. și să am copilăria aia din mendebilul lui cărtărescu, pe care numai am întrevăzut-o în viața asta. așa poate n-aș mai fugi de la grădiniță cum fugea clint eastwood din alcatraz, și aș înlocui prietenii imaginari cu prieteni adevărați.

aș vrea să am benzi desenate cu schtroumpfii și să rețin cum se zice paișpe în franceză. aș vrea să nu-mi mai pierd pubertatea cu diverse aiureli și să citesc jules verne și alexandre dumas. și să mă împrietenesc cu un bătrân librar, care să-mi povestească mereu lucruri uimitoare. și să devin vegetarian mai din timp. să respir post rock (venetian snares, sigur rós, explosions in the sky, lucruri d-astea), și muzica lumii - și ăsta să fie ritmul vieții, cam cum zicea puck. și să sar peste perioada în care ascultam cotton eyed joe și ne scălâmbăiam în curtea micuțului sergiu... ba nu, asta nu.

nu sunt sigur că aș mai vrea altminteri să întorn pașii destinului. de aici înainte sunt liber să-mi construiesc propriile amintiri minunate și propriile neîmpliniri. aș vrea doar să am mai mult timp, să dorm și să citesc. și să am mereu adăpostul meu la care să mă întorc în românia. mie îmi place cum sună limba română! și în muzică și în versuri și mai ales pe moldovenește. și unde altundeva mai dăm de giuvaeruri ca "m-ai făcut din om neom, când mă piș mă țin de pom", "trecură pe calafat / o fată și c-un băiat / gâdil-o, gâdil-o, n-o lăsa" sau chiar proverbialul "căcat", din asfalt tango? nu domne, mie românia să-mi dați! că-n rest mă dau eu pe brazdă.

mulțămim dragăi evergrine pentru leapșă. :D ați comentat? ați luat-o și voi!

p.s.: