lucruri care ni s-au părut amuzante aseară

să fumez țigara cu paiul, apoi să-mi fumez degetul
*
(și sugarii fumează degete)
*
"domnișoara, ce-i cu lemnele astea, ai uitat să faci focul?"
*
"ai grijă că spargi scaunul!"
*
ultimul hit al lui cîntărescu
*
"ce te tot apeși așa? numai bunicul se apăsa toată ziua. cum era bunicul tău? ei, apăsător..."
*
-j, adu apa!
-e acolo la tine!
-nu contează, adu-o oricum.
*
(în pat) "mie-mi place să fiu în picioare, dovadă că și sunt!"
*
"și dacă uiți cum să bei apă fără pai? chelner, ce-i asta, eu te rog frumos vreau să știu cum se bea!!"

desolation row

se mai duce o țigară pe geam. în timp ce ascult iar, cu neștirbită admirație, aceleași și aceleași câteva versuri ale lui dylan care gâdilă. cum naibii să scap eu de viciul ăsta când mereu se mai trezește unu' - "bă, tu ai față de fumător!" ??

vizavi, am vedere spre 80 de geamuri de unde răzbate lumina a 80 de monitoare unde 80 de suflete chatuiesc cu jumătățile mai bune.


All except for Cain and Abel
And the hunchback of Notre Dame
Everybody is making love
Or else expecting rain

doi

așadar! revin, după acest mic intermezzo care mi-a permis să lupt cu cearcănele & lipsa de internet și să adun în răstimp o mică seamă de ascultători, pentru care sunt dealtfel recunoscător: [emoticon vesel]


actul 2
în care transpare câte ceva despre misterioasa viață a autorului și se prefigurează problematica dezbătută în concluzie – deci brace yourselves!




5:24, ora la care scriu aceste rânduri. deschid fereastra și las să pătrundă înăuntru răcoarea revărsatului și zgomotul înfundat al traficului de pe autostradă (chiar așa, ați stat vreodată să vă gândiți de unde vin și încotro merg oamenii la aceste ore? în imaginația mea cred că le-am conferit dintotdeauna o dimensiune fantastică, așa cum vin ei dinspre noapte înspre zi, cu picioarele desculțe pe bord și fumând țigări în răsărit, într-un veritabil road-movie contemplativ)

cu îngăduința dvs, dimineața e timpul excepțional când îmi permit asemenea reverii, pentru că e un timp rarisim, atât de inaccesibil mie și care, pe deasupra, mă găsește neîntinat de intemperiile cotidiene, în starea de confesiune cea mai pură. nepunând aici la socoteală eventualele dimineți în care mă aflu încă sub imperiul unui –

vis recurent. visez mult, înfrunt oboseala și totul se petrece la un nivel superficial al simțurilor, care îmi permite să mă trezesc și să-mi amintesc totul într-un fel foarte viu, fără să fiu nevoit să mă cufund în vreo transă rememorativă, să fac apel la cine știe ce capacități subconștiente, de care dispun sau ba. deschid ochii și culorile, mirosurile, sentimentele plutesc încă prin cameră, la distanța întinderii-unui-braț. le iau și le adun într-un caiet, la îndemnul lui kerouac și a sa carte a viselor. vă mai amintiți lupii din viața pe un peron? sau filmele lui lynch? imaginatele mele lumi sunt de o mie de ori mai macabre, poate pentru că eu le sunt erou. sunt vise terifiante sau burlești, lipsite de happy-end, sau chiar lipsite cu totul de deznodământ, de vreo concluzie palpabilă. premoniții sumbre și batjocoritoare ale cine știe căror lumi ce vor să vie (am terminat cu livrescul, dați-mi o palmă)

vis recurent. mă plimb între raioanele supermarketului aruncând ochii în jur. sentiment de neliniște acută, parcă aș fi urmărit. borcane de termite, baloane gata umflate, biscuiți vrac, iepuri, cărți și diverse foi volante. rumeguș și confetti. rumeguș și confetti. înaintez prin mocirlă, avansez cu spatele, oamenii mă izbesc cu plase de rafie, cu brațe, cu copii. mă împing cu coatele, mă agăț, mă ridic, grăbesc pasul. un vânzător promovează agresiv un articol la reducere, planând deasupra mea și îndesându-mi megafonul în ureche. vorbele sunt prea tari, prea repezi, nu pot face nimic din ele. nu găsesc casele. ’casă!’ vreau să strig, să mă extrag din nebunie, dar deja aștept la coadă, cu unul sau treiș’cinci de oameni înaintea mea. în față e verde, în spate negru. scenele avansează în fast-forward, hole îmi cântă dinăuntrul capului fuck you make me see fuck you make me real, casiera are aparat dentar și inele în sfârcuri, zâmbetul ei e moarte, mâinile-i sunt pline de bube. dă din gură, mă uit la buzele ei cărnoase, încrețite în exercițiul vorbirii. realizez că așteaptă răspuns și mă lansez într-o observație pertinentă asupra sistemelor de răcire a semi-preparatelor sau asupra importanței romului în descoperirea insulelor cayman. și deodată toți ochii se fixează pe mine. sunt ațintit de o mie de priviri care văd prin haine, prin gânduri, mă înțeleg dinainte de naștere. mă scutur, strig hertzi note muzicale și decibeli, cortina cade: swish. encore! encore!, orchestra decretează apoteotic, buciumul sună cu jale.

peisajul se schimbă, iată-mă într-un salon de așteptare. liniște, se aud doar bătăile de ceas și lumina intrând pe o fereastră largă. crainicul, luând o pauză de la vestirea sosirilor și plecărilor, începe să fredoneze un cântecel în surdină. câteodată este și o fetiță, cu care mă străduiesc să port o conversație, dar cu care nu ajung niciodată la un consens. o femeie privește nervoasă la ceasul de mână, care strălucește în soare și-mi îneacă privirea. mai este un ceas și pe peretele din fața mea, dar nu are ace care să indice orele. alteori, mă găsesc singur în această cameră goală și izbucnesc în plâns. cântecelul liniștit, murmurat de crainic crește în intensitate, mă acoperă.

un alt vis pe care-l am din când în când (și promit că e ultimul, m-am întins mai mult decât intenționam), în mod pronunțat distopic, are de-a face cu o liotă de răufăcători à la mad max care pun stăpânire pe o intersecție – nu întâmplător, casa mea, vechea mea casă, e undeva pe colț. banda oprește, pe alese, trecătorii și, trântindu-i de pământ, îi ciopârțesc cu niște pietre ascuțite, separându-i de membre. ceea ce mă înspăimântă de fiecare dată e lipsa totală de reacție, perfecta naturalețe a masacrului. oamenii se zvârcolesc agonic dar nu scot nici un geamăt, o femeie se târăște printre mașini, lăsând în urmă fâșii de carne și sânge negru, dar complet lipsită de expresie și cu privirea aiurea, o mașină de poliție ocolește resturile umane, niște copii râd și se-mping în timp ce teroristul își alege prada. mă plimb prin acest carnagiu cu sentimentul că voi fi următoarea victimă, și parcă viața m-a părăsit deja. visul nu cunoaște mare variație, dar reușește cu precizie să mă îngrozească de fiecare dată.


îmi cer scuze pentru aceste descripții puțin oportune. trebuie să termin tripticul ăsta al desperării ca să dezleg niște probleme, sau să le leg mai fedeleș, în orice caz, să termin cu ele. sylvie, eterna mea muză și camaradă în aceste vremuri de restriște comunicativă, mă privește zâmbind nu-întocmai-aprobator. iată, își întoarce fustița ei mov de la privirile mele. am să vorbesc și despre lucruri vesele, in due time. yes we can!
~

lost in translation

am văzut lost in translation. exact genul de film care putea să mă izbească zilele astea, în locurile astea. mai jos nu e nici o cronică elogioasă (cronică? hahaha) nici anti-reclamă, e povestea mea şi a filmului.

prima jumătate de oră. noroc chior că am fost înzestrat cu îngăduinţa asta maniacală, pentru că deocamdată singurele două efecte răsfrânte de film asupra mea sunt dorinţa intensă (aşa, atavică, iţindu-şi colţii din vremi înnegurate) de a-mi aprinde un fuckie strike (aşa-i, flaw, personajele sunt turci fără turban în film) şi întrebarea sfredelitoare: care-i faza cu picioarele lui scarlett johansson? fumul se împrăştie lenevos în cameră, în rotocoale involuntare, poate în lipsa unui răspuns.

apoi survine declicul lui bill murray care îndrăzneşte ceva mai mult decât tipicul lui rânjet flegmatic şi astfel mai deschid un ochi. de-aici încolo filmul despre non-comunicarea a doi oameni devine atât de insuportabil că trebuie să apelez la un stoicism neştiut să îndur scenele de stângăcie, de maladresă, de ce mai vreţi. aşa ajungi să pricepi subtilitatea în exprimarea temei - lipsa cuvintelor, inapartenenţa, înstrăinarea, căutarea unor canale noi de aderenţă la lume, iată niciunul din lucrurile care mi se perindau prin minte în timp ce hăituit eram de realismul filmului. şi luat pe sus de mici detalii, care încă-mi joacă pe marginea retinei (jocul de-a orbii în pat, alura îmbrăţişării pe muzică de the jesus and mary chain, ea lăcrimând din vârful sandalelor). it grows on you, zic, ca să nu pierd sensuri în traducere.

oricum, nu vă recomand filmul. faceţi ce vreţi, ignoti nulla cupido. şi nu căutaţi trailer, că nu e bun.





____
dintr-un impuls cvasi-nevrotic, am renunţat la zecile de crochiuri premergătoare acestui blog. le-am trimis la naiba, pentru fiecare din firele albe care-mi decorează tâmplele. vorba cuiva, when you've got nothing, you've got nothing to lose.

dacă aţi ajuns aici din greşeală, n-a fost din greşeală. bine aţi venit.
~