2 x precizare

unu. pentru toți iubitorii lui jarmush: cine este jarmush? se ortografiază: j-a-r-m-u-s-c-h. sigur este și un jim jarmush pe undeva care o tot ține din sughiț în sughiț. probabil tot stimabilii îi îndrăgesc și pe binecunoscuții akira curoseaua, udi allen, tim buton, român pulanschi, frații coien, elia cazan, frank capră. un gust așa complex în ale filmului că nu-l poți împărți la 2 fără să-ți dea cu virgulă. de la ei am putea extrage cunoștințe prețioase precum răspunsul la întrebarea: cum miroase interiorul nasului?

doi. toți tinerii conștienți vestimentar (mă fofilez ca pe ace printre categorisiri sociale :D) erijați în esteți (n-am zis isteți!) sunt rugați să se prezinte la cea mai apropiată Zară unde prin maldărul de hăinuțe de cocos la sold e sigur că o să găsească un autentic j. michel basquiat XL. le recomand, complementar, cu drag, o cutie cu Merda d'Artista. (iar voi vedeți documentarul Radiant Child și filmul în care apare - imdb).

poveste fără un cal maro

în stație, aștept un expres 2 care niciodată nu mai vine
e ceva maladiv în toată chestia asta, în aerul serii
în taxiuri șoferii se țin treji cum pot - se scarpină după gât, halesc o șaorma, mai trag o labă iute, dracu' știe
în fine, după o vreme trece un paișpe molcom
mă urc în el la întâmplare și iau primul loc după ușă
vis à vis singurul călător afară de mine - un ins la vreo 50, cu șapcă soioasă și ceva ghetre peste tenișii puma
un navetist nocturn, mustăcios și după cum se vede cam cherchelit
- are privirea aia turbure sub care ghicești un licăr de conștiență
îmi iau repede ochii, să-i evit privirea insistentă, năucă
tipul continuă să mă fixeze și după aceea dar mă prefac dezinteresat
e ciudat să mă studieze pe mine - doar de-abia-mi ajung în corpul meu nu-mi trebuiesc și-n mințile altora
pe urmă troleul întoarce prin noapte
îmi dau seama după scrâșnetul cablului de tracțiune
clefăi gumă și privesc absent pe geam
(de fapt îi studiez cu coada ochiului reflexia, dintr-un soi de precauție muierească)
mai oprim mai mergem
nimeni nu urcă
omul mă privește și se strâmbă-n chip de zâmbet
are urechile pline de vată
se ridică stângaci

se apropie
se apropie
și murmură ca prin vis spre mine
următoarele cuvinte
-
cînd eram eu
apoi se împleticește mut spre ieșire
și cade prin ușile automate în hăul nopții

în fine treaba poate fi total lipsită de noimă
nici nu are început mijloc sau sfârșit, deci godard sigur m-ar trimite la culcare
dar la un moment dat parc-am presimțit că-nțeleg ceva ~



( i-adevărat, n-am prea mai dat pe aici, am trecut printr-o inerție generalizată, cu ocazionalele ridicări pentru o gură de aer; s-au succedat alternativ perioadele în care n-am avut ce scrie cu cele în care n-am vrut scrie. celor care se încăpățânează încă să-și facă drum pe aici, bine vă regăsesc! )

nimic de consemnat

vă invit să treceți repede peste această scriitură-amestecătură / însemnare-habar-n-are, fiindcă, aflându-mă în toiul unor aprige procese intrinseci, trebuie să descarc undeva cumulul de tensiune, și undeva-ul se întâmplă să fie aici. ce vă așteaptă dacă străbateți înainte: confesiuni auto-conștiente până dăm în psihoză, legându-ne mai mult sau mai puțin sistematic de ars creandi, neputințele epistemologice în raport cu aplicarea propriu-zisă a experienței dobândite, totul pe binecunoscutul și simpatecul fond nevrotic (pentru că auto-ironia momentan șomează).

de unde pornește toată chestia? domne, foaia se-ncăpățânează să rămână virgină. și nu-i numai asta, tăcere e și-n jurul ei - ne extragem acum din lumea bidimensională de celuloză, în jurul nostru se ridică mese și scaune din fier forjat, se întrupează oameni dragi și cineva dă drumul la muzică lină, cum o doream de mult, de când am plecat dintre voi. și totuși ceva în peisaj scârțâie, oamenii tac, parc-ar fi păpuși din câlți. din nou discrepanță între așteptare și actualitate. să fi lipsit atât de mult încât am uitat regulile jocului? tăcerea se adâncește, mă face să intru în vrie, stare familiară și irevocabilă.

de fiecare dată când am senzația aia de dedublare, gen 'ce aș zice eu în situația asta?' îmi pierd cuvintele, brusc și de-a binelea. nu se mai întorc. mă trezesc așa, în mijlocul frazei, între cuvintele recente ce se aburesc ușor și cuvintele ce mi se-aștern înainte, dispersate deodată într-o ramificație infinit de complexă. stau acolo, înaintea circumvoluțiilor de cuvinte, lipsit de perspectivă, de noimă, năucit. uneori, datoria de a mă comunica mă țintuiește locului.

cred că în asta rezidă starea mea de față. în imposibilitatea de a crea. mă simt îngrozitor de redus, de tranchilizat - ca și cum fiecare act fie și minor de creație, fiecare alăturare surprinzătoare, fiecare gest spontan și definitoriu mie mă costă un kilogram de viață. dacă viața e toată ardere și transformare, tăcerea și repausul nu pot decât să mă înspăimânte.

știu că toată chestia stă în sincronie și delivery, cum ar zice playwright-ul, un amestec de prezență de spirit și scânteia nebuniei. ancoraj în locul și timpul ăla, procese în vârful secundei, e vorba de a te canaliza, de a prinde fluxul și a te ține de el. problema mea: ideile îmi vin de-a dura și de-a valma, toate odată sau niciuna. probabil așa se și explică haosul din notațiile mele personale, tot ce gândesc prinde formă în secunda următoare, ideile îmi cad din minte direct în vârful pixului, fără să cunoască nicio formă de îngrădire sau alterare. ca să scriu înseși rândurile de față a trebuit să știu, dinainte, tot ce vor conține, dar într-o manieră dezordonată, aproape aleatorie. poate de-asta nici nu mă văd scriind vreodată o carte, hăituit fiind astfel de obsesia Cărții Cărților, compendiu virtual al întregii cunoștințe și imaginații omenești, de care vă mai loviți poate la un borges sau chiar cărtărescu: cum să scrii fără să scrii tot? și, chiar așa, de ce să-l mai scrii când el deja există? (dar asta nu ne împiedică să fugim încolo și încoace, să vedem, să cunoaștem, să încercem să sondăm astfel Totul). păi până și gestul de a aborda o asemenea scriitură m-ar aneantiza, în căutarea lui Tot aș deveni Nimic. de asta nu mă gândesc eu la lucruri din astea, aș vrea să scot doar capul din harababura asta ideatică în care mă complac și aș vrea micuța mea văpaie de originalitate, adică aș vrea puțin eu, for a change.

doi

așadar! revin, după acest mic intermezzo care mi-a permis să lupt cu cearcănele & lipsa de internet și să adun în răstimp o mică seamă de ascultători, pentru care sunt dealtfel recunoscător: [emoticon vesel]


actul 2
în care transpare câte ceva despre misterioasa viață a autorului și se prefigurează problematica dezbătută în concluzie – deci brace yourselves!




5:24, ora la care scriu aceste rânduri. deschid fereastra și las să pătrundă înăuntru răcoarea revărsatului și zgomotul înfundat al traficului de pe autostradă (chiar așa, ați stat vreodată să vă gândiți de unde vin și încotro merg oamenii la aceste ore? în imaginația mea cred că le-am conferit dintotdeauna o dimensiune fantastică, așa cum vin ei dinspre noapte înspre zi, cu picioarele desculțe pe bord și fumând țigări în răsărit, într-un veritabil road-movie contemplativ)

cu îngăduința dvs, dimineața e timpul excepțional când îmi permit asemenea reverii, pentru că e un timp rarisim, atât de inaccesibil mie și care, pe deasupra, mă găsește neîntinat de intemperiile cotidiene, în starea de confesiune cea mai pură. nepunând aici la socoteală eventualele dimineți în care mă aflu încă sub imperiul unui –

vis recurent. visez mult, înfrunt oboseala și totul se petrece la un nivel superficial al simțurilor, care îmi permite să mă trezesc și să-mi amintesc totul într-un fel foarte viu, fără să fiu nevoit să mă cufund în vreo transă rememorativă, să fac apel la cine știe ce capacități subconștiente, de care dispun sau ba. deschid ochii și culorile, mirosurile, sentimentele plutesc încă prin cameră, la distanța întinderii-unui-braț. le iau și le adun într-un caiet, la îndemnul lui kerouac și a sa carte a viselor. vă mai amintiți lupii din viața pe un peron? sau filmele lui lynch? imaginatele mele lumi sunt de o mie de ori mai macabre, poate pentru că eu le sunt erou. sunt vise terifiante sau burlești, lipsite de happy-end, sau chiar lipsite cu totul de deznodământ, de vreo concluzie palpabilă. premoniții sumbre și batjocoritoare ale cine știe căror lumi ce vor să vie (am terminat cu livrescul, dați-mi o palmă)

vis recurent. mă plimb între raioanele supermarketului aruncând ochii în jur. sentiment de neliniște acută, parcă aș fi urmărit. borcane de termite, baloane gata umflate, biscuiți vrac, iepuri, cărți și diverse foi volante. rumeguș și confetti. rumeguș și confetti. înaintez prin mocirlă, avansez cu spatele, oamenii mă izbesc cu plase de rafie, cu brațe, cu copii. mă împing cu coatele, mă agăț, mă ridic, grăbesc pasul. un vânzător promovează agresiv un articol la reducere, planând deasupra mea și îndesându-mi megafonul în ureche. vorbele sunt prea tari, prea repezi, nu pot face nimic din ele. nu găsesc casele. ’casă!’ vreau să strig, să mă extrag din nebunie, dar deja aștept la coadă, cu unul sau treiș’cinci de oameni înaintea mea. în față e verde, în spate negru. scenele avansează în fast-forward, hole îmi cântă dinăuntrul capului fuck you make me see fuck you make me real, casiera are aparat dentar și inele în sfârcuri, zâmbetul ei e moarte, mâinile-i sunt pline de bube. dă din gură, mă uit la buzele ei cărnoase, încrețite în exercițiul vorbirii. realizez că așteaptă răspuns și mă lansez într-o observație pertinentă asupra sistemelor de răcire a semi-preparatelor sau asupra importanței romului în descoperirea insulelor cayman. și deodată toți ochii se fixează pe mine. sunt ațintit de o mie de priviri care văd prin haine, prin gânduri, mă înțeleg dinainte de naștere. mă scutur, strig hertzi note muzicale și decibeli, cortina cade: swish. encore! encore!, orchestra decretează apoteotic, buciumul sună cu jale.

peisajul se schimbă, iată-mă într-un salon de așteptare. liniște, se aud doar bătăile de ceas și lumina intrând pe o fereastră largă. crainicul, luând o pauză de la vestirea sosirilor și plecărilor, începe să fredoneze un cântecel în surdină. câteodată este și o fetiță, cu care mă străduiesc să port o conversație, dar cu care nu ajung niciodată la un consens. o femeie privește nervoasă la ceasul de mână, care strălucește în soare și-mi îneacă privirea. mai este un ceas și pe peretele din fața mea, dar nu are ace care să indice orele. alteori, mă găsesc singur în această cameră goală și izbucnesc în plâns. cântecelul liniștit, murmurat de crainic crește în intensitate, mă acoperă.

un alt vis pe care-l am din când în când (și promit că e ultimul, m-am întins mai mult decât intenționam), în mod pronunțat distopic, are de-a face cu o liotă de răufăcători à la mad max care pun stăpânire pe o intersecție – nu întâmplător, casa mea, vechea mea casă, e undeva pe colț. banda oprește, pe alese, trecătorii și, trântindu-i de pământ, îi ciopârțesc cu niște pietre ascuțite, separându-i de membre. ceea ce mă înspăimântă de fiecare dată e lipsa totală de reacție, perfecta naturalețe a masacrului. oamenii se zvârcolesc agonic dar nu scot nici un geamăt, o femeie se târăște printre mașini, lăsând în urmă fâșii de carne și sânge negru, dar complet lipsită de expresie și cu privirea aiurea, o mașină de poliție ocolește resturile umane, niște copii râd și se-mping în timp ce teroristul își alege prada. mă plimb prin acest carnagiu cu sentimentul că voi fi următoarea victimă, și parcă viața m-a părăsit deja. visul nu cunoaște mare variație, dar reușește cu precizie să mă îngrozească de fiecare dată.


îmi cer scuze pentru aceste descripții puțin oportune. trebuie să termin tripticul ăsta al desperării ca să dezleg niște probleme, sau să le leg mai fedeleș, în orice caz, să termin cu ele. sylvie, eterna mea muză și camaradă în aceste vremuri de restriște comunicativă, mă privește zâmbind nu-întocmai-aprobator. iată, își întoarce fustița ei mov de la privirile mele. am să vorbesc și despre lucruri vesele, in due time. yes we can!
~