3 în 1*

* cantitate netă: 12,5 gr ℮


1. 438 de oameni au citit ieri pe site-ul cotidianul cum a trecut în neființă j.g. ballard. (încrucișările mele au fost incidentale și oricum adiacente cu literatura domniei sale: am văzut crash-ul lui cronenberg, după romanu-i omonim și i-am cunoscut copilăria sub invazia japoneză din china - în eposul lui spielberg, empire of the sun - nu confundați cu l'ultimo imperatore al lui bertolucci, i always do!) (așadar nu zic c-am avut habar ce-a gândit și ce-a simțit omul ăsta, dar e trist când mai dispare un răzvrătit...) [RIP]

in other news, 10737 de oameni au citit cu sufletul la gură despre lansarea de carte a laurei andre*an, în barul G Point (nu "G spot") eu am fost al zecemiișaptesutetreizecișioptulea. se pare că simpatica noastră fată cu strungăreață a ales o ținută decentă, non-provocatoare și nu a comis mai mult de 12-13 erori gramaticale și de bun gust. cartea despre diversele ei împreunări prin țară și aiurea a fost scrisă sub imperiul unei strădanii erectile continue, pe parcursul (zice ei acolo la gazetă), unei singure zile, adică de vreo 20 de ori mai repede decât pe drumul lui kerouac. (man)opera sa a fost gustată de crema exegeților noștri și va face obiectul a nenumărate studii în deceniile ce vor urma. ce zi minunată, o!


___
2. de vreun an cre'că aveam o leapșă de la draga evergrină, carele zicea ea să numesc cinci regrete-n viața asta. da m-am prins io că nu prea am, cum ar veni. am mai explicat. singurul regret ar fi momentan administrarea timpului personal. leapșa provocată de audrey mi-a dat însă prilej de gândire. de la blogul tinerei dau citare:

leapșă bibliofilă
-care este cea mai bună carte citită de tine?evident, imposibil de zis. multă vreme am trăit după străinul lui camus. părea că (n-)are sens, ce scrie acolo... dar, ca să nu ne încurcăm în diversele accepții ale calificativului 'bună', o să zic că o carte bună e aceea care te ține, în felul ei meschin, de la alte lucruri, pentru că trebuie să știi cu orice preț ce se află pe pagina următoare. e taman cazul meu astă-seară, împricinata fiind însăși cartea de sub pat. motiv pentru care și ora la care postez acum.

-ai făcut cadou cărți?din fericire, n-a fost nevoie. de cele mai multe ori cărțile nu-mi mai ajung înapoi odată ce le-am împrumutat. da-ți-le 'napoiu, avizilor!

-care este viitorul literaturii?
cela de colo.

-în ce limbi ai citit cărți?în română, majoritatea covârșitoare. în engleză, cu timpul, din deprindere, uneori din lipsă unei alternative. în franceză, când am început să înțeleg ceva. în spaniolă... por lo menos am încercat.

-ce cărți "celebre" nu ți-au plăcut?ce? ce cărți "celebre" mi-au plăcut?! eh, recunosc, au fost excepții...

-ce țară a produs cea mai bună literatură?nu știu. momentan mă atrage polonia.

-iei notițe din cărțile pe care le citești?din sau despre, dar mai ales pe. în copilărie scriam direct peste textul tipărit, peste sclifoselile sandrei brown, suspansul lui john grisham și orice mai citea maică-mea în acea perioadă. cu infinită lipsă de tact și un înnăscut simț etic. acum, mai civilizat, îngrămădesc mici furnici pe margine sau printre alineate. în curând voi deschide un salon de tatuaj pentru cărțile voastre preferate.

-cam câte cărți ai citit până acum?când eram mic, citeam prima carte pe care puneam mâna (majoritatea erau de la biblioteca pentru toți, nu vă alarmați, domni și doamne), valsând grațios printre esențialii jules verne, charles dickens sau dumas. a urmat apoi perioada pubertății pe care îmi place s-o numesc ev mediu sau o mistificare egală cu bezna beletristică. a trebuit să fac 15 ani ca să deschid iar o carte. de atunci, numărul lor variază -

-cu ce cărți ai adormit în brațe de plictiseală?- pentru că nu mă las niciodată de o carte, odată ce am început-o, indiferent cât interes (nu) îmi stârnește. e ceva patologic aici, îmi amintesc de casa buddenbrook a lui thomas mann și cele 4-5 luni pe care le-am cheltuit citind-o și realizând ce simpatie dezvolt pentru bildungsromane. dar indiferent de asta, mai devreme sau mai târziu, voi reveni la orice carte pusă pe pauză. e valabil, de exemplu, și pentru filme. aș fi în stare, de-ar fi să fie, să văd un ecran negru timp de două ore (dacă s-ar intitula film și ar fi în mod potrivit catalogat avangardă/experimental/drăcovenie).

-ce înseamnă cărțile pentru tine?s-o luăm dimpotrivă: o carte nu e o muzică pentru că nu-ți dictează așa autoritar traiectoria stării de spirit; dacă un pasaj te neliniștește, îl parcurgi mai încet, îl învăluiești, sau din contră sari repede peste el, îți acoperi urechile. o carte nu e un film pentru că e mai mult de-atât. e suma tuturor filmelor ce-ar putea să fie. dar îmi place să gândesc și că, dacă scriem cărți de mii de ani, filme scriem numai de ani o sută. în fine, o carte nu e o pictură pentru că îți oferă confortul unei soluții, fie doar și întrevăzută. arta plastică îți atinge direct simțurile, cartea oferă un filtru de decantare. prima e instinctivă, a doua intuitivă.

-care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
clopotul de sticlă al sylviei plath. era luni după-amiază când am intrat în librărie, fără intenția de a cumpăra ceva. cartea a costat 250 de mii și au fost singurii mei bani în acea săptămână.

-care e cel mai tare final al unei cărți citite de tine?păi și să deconspir? :P aș putea să numesc, vorbind pur afectiv, finalul sfâșietor, de-a dreptul sadic din singur pe lume de hector malot. nu mă puteți acuza de sentimentalism la 10 ani!

-care este cea mai influentă carte citită de tine?
MEIN KAMPF. asta dacă am pătruns sensul întrebării și nu m-a pătruns el pe mine.

-care scriitor te-a influențat cel mai mult?cel mai mult, cea mai bună, cel mai tare... eu nu gândesc așa. sunt destui oamenii care m-au mișcat, în cărți ca să nu mai vorbim în afara lor. am zis de camus, mai este și beckett, mai este și gogol, chiar și un salinger. dintre ai noștri sunt paler, eliade, în curând ionesco... și să nu uit de micul prinț, el însuși scriitor!

-cât de repede citești o carte?am răspuns deja. poate fi o după-amiază de vară sau poate fi o vară. uneori trec luni întregi până să reiau una.

-poate literatura să schimbe lumea?literatura schimbă lumea, lumea schimbă literatura, e un proces reciproc și neobosit, nu mai știi în final care e realitatea exogenă a celeilalte.


___
3. altfel, a fost o seară frumoasă aici, în vestul țării. friguț, numai bun de aprilie, nici o urmă de îngrijorare pe tot cuprinsul văzduhului. colectivul locatarilor în etate din blocul meu a ieșit azi să admire, între 6 și 8, lucrările de frezare și acoperire cu covor de asfalt de pe strada noastră.

și totuși, nu mai vreau să fiu nicăieri unde nu e cald și soare. un disc roșu agățat pe-un cer impresionist nu e o scuză. hai să plecăm undeva, spre sud.

poveste fără un cal maro

în stație, aștept un expres 2 care niciodată nu mai vine
e ceva maladiv în toată chestia asta, în aerul serii
în taxiuri șoferii se țin treji cum pot - se scarpină după gât, halesc o șaorma, mai trag o labă iute, dracu' știe
în fine, după o vreme trece un paișpe molcom
mă urc în el la întâmplare și iau primul loc după ușă
vis à vis singurul călător afară de mine - un ins la vreo 50, cu șapcă soioasă și ceva ghetre peste tenișii puma
un navetist nocturn, mustăcios și după cum se vede cam cherchelit
- are privirea aia turbure sub care ghicești un licăr de conștiență
îmi iau repede ochii, să-i evit privirea insistentă, năucă
tipul continuă să mă fixeze și după aceea dar mă prefac dezinteresat
e ciudat să mă studieze pe mine - doar de-abia-mi ajung în corpul meu nu-mi trebuiesc și-n mințile altora
pe urmă troleul întoarce prin noapte
îmi dau seama după scrâșnetul cablului de tracțiune
clefăi gumă și privesc absent pe geam
(de fapt îi studiez cu coada ochiului reflexia, dintr-un soi de precauție muierească)
mai oprim mai mergem
nimeni nu urcă
omul mă privește și se strâmbă-n chip de zâmbet
are urechile pline de vată
se ridică stângaci

se apropie
se apropie
și murmură ca prin vis spre mine
următoarele cuvinte
-
cînd eram eu
apoi se împleticește mut spre ieșire
și cade prin ușile automate în hăul nopții

în fine treaba poate fi total lipsită de noimă
nici nu are început mijloc sau sfârșit, deci godard sigur m-ar trimite la culcare
dar la un moment dat parc-am presimțit că-nțeleg ceva ~



( i-adevărat, n-am prea mai dat pe aici, am trecut printr-o inerție generalizată, cu ocazionalele ridicări pentru o gură de aer; s-au succedat alternativ perioadele în care n-am avut ce scrie cu cele în care n-am vrut scrie. celor care se încăpățânează încă să-și facă drum pe aici, bine vă regăsesc! )

când n-ai ce face cu 15 minute

deschid barul și îmi alungesc brațul înăuntru. scotocind în toracele

întunecos al scrinului și totodată prin memoria gustativă, brațul scoate la iveală un pachețel degradat de crackers gran pavesi, aromă de roșii și mozzarella, suvenir din vara trecută în grecia, expirat pe 3 decembrie 2008.

lumina puternică pătrunde în sufragerie prin două rânduri de geam. mă debarasez repede de acest obstacol și, aplecându-mă în afara ferestrei, inspir pe nări lumina rece, mă cufund în ea ("daylight licked me into shape, i must have been asleep for days"). mă balansez înapoi în cameră, deschid cu grijă pachețelul de biscuiți, extrag unul. e subțire și tare.

casa noastră e construită de așa natură încât poți să stai cu orele la pândă și să observi trecătorii, fără ca trecătorii să te poată observa înapoi: n-o să vadă decât un gard de sârmă, o grădină căzută-n ruină și-n spatele ei abia de-o să ghicească zidul netencuit al casei. o știu, fiindcă asta e ce făceam când eram mic, cocoțat pe calorifer, îndărătul ferestrei și al grădinii, îi spionam. problema, atunci ca și acum, e că trecătorii, meteo-sensibili ca și tine, n-au chef să se deplaseze toată ziua în direcțiile A și B pentru simplul spectacol al preumblării. trebuie să prinzi momentul oportun, totul stă în finețea alegerii momentului. și de data asta, cu izul ăsta primăvăratic, pare c-avem prilejul perfect.

nimic de consemnat

vă invit să treceți repede peste această scriitură-amestecătură / însemnare-habar-n-are, fiindcă, aflându-mă în toiul unor aprige procese intrinseci, trebuie să descarc undeva cumulul de tensiune, și undeva-ul se întâmplă să fie aici. ce vă așteaptă dacă străbateți înainte: confesiuni auto-conștiente până dăm în psihoză, legându-ne mai mult sau mai puțin sistematic de ars creandi, neputințele epistemologice în raport cu aplicarea propriu-zisă a experienței dobândite, totul pe binecunoscutul și simpatecul fond nevrotic (pentru că auto-ironia momentan șomează).

de unde pornește toată chestia? domne, foaia se-ncăpățânează să rămână virgină. și nu-i numai asta, tăcere e și-n jurul ei - ne extragem acum din lumea bidimensională de celuloză, în jurul nostru se ridică mese și scaune din fier forjat, se întrupează oameni dragi și cineva dă drumul la muzică lină, cum o doream de mult, de când am plecat dintre voi. și totuși ceva în peisaj scârțâie, oamenii tac, parc-ar fi păpuși din câlți. din nou discrepanță între așteptare și actualitate. să fi lipsit atât de mult încât am uitat regulile jocului? tăcerea se adâncește, mă face să intru în vrie, stare familiară și irevocabilă.

de fiecare dată când am senzația aia de dedublare, gen 'ce aș zice eu în situația asta?' îmi pierd cuvintele, brusc și de-a binelea. nu se mai întorc. mă trezesc așa, în mijlocul frazei, între cuvintele recente ce se aburesc ușor și cuvintele ce mi se-aștern înainte, dispersate deodată într-o ramificație infinit de complexă. stau acolo, înaintea circumvoluțiilor de cuvinte, lipsit de perspectivă, de noimă, năucit. uneori, datoria de a mă comunica mă țintuiește locului.

cred că în asta rezidă starea mea de față. în imposibilitatea de a crea. mă simt îngrozitor de redus, de tranchilizat - ca și cum fiecare act fie și minor de creație, fiecare alăturare surprinzătoare, fiecare gest spontan și definitoriu mie mă costă un kilogram de viață. dacă viața e toată ardere și transformare, tăcerea și repausul nu pot decât să mă înspăimânte.

știu că toată chestia stă în sincronie și delivery, cum ar zice playwright-ul, un amestec de prezență de spirit și scânteia nebuniei. ancoraj în locul și timpul ăla, procese în vârful secundei, e vorba de a te canaliza, de a prinde fluxul și a te ține de el. problema mea: ideile îmi vin de-a dura și de-a valma, toate odată sau niciuna. probabil așa se și explică haosul din notațiile mele personale, tot ce gândesc prinde formă în secunda următoare, ideile îmi cad din minte direct în vârful pixului, fără să cunoască nicio formă de îngrădire sau alterare. ca să scriu înseși rândurile de față a trebuit să știu, dinainte, tot ce vor conține, dar într-o manieră dezordonată, aproape aleatorie. poate de-asta nici nu mă văd scriind vreodată o carte, hăituit fiind astfel de obsesia Cărții Cărților, compendiu virtual al întregii cunoștințe și imaginații omenești, de care vă mai loviți poate la un borges sau chiar cărtărescu: cum să scrii fără să scrii tot? și, chiar așa, de ce să-l mai scrii când el deja există? (dar asta nu ne împiedică să fugim încolo și încoace, să vedem, să cunoaștem, să încercem să sondăm astfel Totul). păi până și gestul de a aborda o asemenea scriitură m-ar aneantiza, în căutarea lui Tot aș deveni Nimic. de asta nu mă gândesc eu la lucruri din astea, aș vrea să scot doar capul din harababura asta ideatică în care mă complac și aș vrea micuța mea văpaie de originalitate, adică aș vrea puțin eu, for a change.

crumbs of 2008

dragii mei, e timpul pentru o poveste. a fost odată... anul trecut. primul an în care am stat fără blog. în care am lăsat cuvintele îndărăt și am pus sentimentele pe primul plan. nu știu nici acum în ce măsură se justifică sau nu concesia, poate nici nu e vorba de un act de a câștiga sau a pierde, ci doar de a încerca altcumva. și, în spiritul ăsta, am reușit ce mi-am propus. iar acum, cu mintea de pe urmă, caut iarăși calea de mijloc.

am trăit și am gospodărit pe cont propriu. iar. am avut un revelion frumos, alături de oameni dragi, am jucat într-un scheci cu niște japoneji și am văzut artificii knee deep în zăpadă.

apoi (numai spicuind): am observat că anumite raționamente nu trec proba timpului (gen: "mâncarea din frigider se înlocuiește cu alta proaspătă dacă-i dai pace", "pot organiza serate culinare chiar și dacă am devenit vegetarian", etc), și: am schimbat garsonieră cu apartament, apoi cu apartament mai mare, m-a uimit bucureștiul, m-a lăsat baltă bucureștiul, a venit, surprinzător, primăvara, am văzut clujul, am hotărât că merg să învăț în franția, am cunoscut-o pe maria radu, au revenit spice girls, m-am operat, de două ori, m-am abținut să scriu propriul roman chicago hope à la douglas adams despre asta, am pocnit o scriitoare cu scaunul în cap, am mers pe bicicleta lui daniel vighi, mi-am forțat intrarea la pink martini, am visat femeile lui andrieș, au fost fericiri și supărări, urlat în ploaie și dansat în soare, trenuri prinse în mișcare și trenuri pierdute (chiar unul după altul), filme bune, discuții în miez de noapte și cafele în zori, ținut de mână și hoinărit pe propriile picioare, oameni pierduți și oameni, nesperat, regăsiți, în timp ce alții rămân, în continuare, în umbră. am trecut de la litera imprimată la litera virtuală (nu fără regret și promisiunea de a mă întoarce) și în cele din urmă am fugit, lăsând totul în suspensie.

nu o să insist asupra amănuntelor și nici nu o să fac pe steve irwin în legătură cu experiența mea de student peste mări și țări, n-aș face decât să decupez așa, dadaistic, cuvinte și contexte izolate și să vă las să interpretați semnificația în viscere de patrupede. iar pozele... sunt ale mele. dar mi-au ajuns patru luni ca să-mi dau seama că e de-ajuns. e un lucru pe care n-o să-l accepte ăi de pleacă fără să se uite înapoi sau ăi de n-au plecat încă, dar nu-i ușor. asta până când, la un moment dat, am început să mă obișnuiesc acolo. nu mai știu exact în ce moment am trecut granița spre familiar, când am renunțat la aerul de intrus, când au încetat privirile insistente ale celorlalți. probabil nu a fost o frontieră precisă, mi-am pierdut treptat identitatea exogenă și am început să simt și să gândesc ca ei. înainte aveam un joc, în metrou, să recunosc străinii după surpriza cu care adulmecă aerul din jurul lor și ajustarea permanentă la reacțiile celorlalți; deodată am devenit conștient că renunțasem la aceste semnalmente. care a fost sentimentul imediat? de regret, de culpă, ca și cum trădasem ceva ce trebuie să fie imuabil, poate însăși natura mea, în căutarea uneia de împrumut. și mi-am regizat magistral evadarea, sau poate s-a întâmplat întâmplător, cert e că n-a trecut mult timp și m-am trezit în fața rafturilor goale, într-o cameră de cămin ce nu mai aparținea nimănui, gata să mă întorc. curios, mi-am zis, cum nu putem percepe lucrurile în singularitatea lor, cum două-trei cămăși pe umerașe și niște vase în chiuvetă fac camera asta să fie a mea și să-mi inducă starea aia de confort și siguranță a spațiului personal. acum, despuiată de aceste mici posesiuni, camera devine un spațiu oarecare. deci nu știu dacă am lăsat ceva în urmă atunci când am urcat în avion. am avut însă realizarea că am luat ceva cu mine. și m-am scuturat de eterna mea obsesie cum că a alege înseamnă a pierde. poate nu întotdeauna trebuie să alegi, poți să iei și de ici și de colo și să peticești pe tine, să iei de peste tot de pe unde mergi și lucrurile, locurile și oamenii să devină parte din tine. timp în care, oricât de perimat ar suna asta în secolul deplasării, nu uiți de unde ai plecat. ăsta a și fost 2008 al meu, multiplicat și împrăștiat ca niște firimituri prin fiece locșor pe unde m-am plimbat, dar în cele din urmă înturnat asupra lui însuși, plecat pe propria dâră, înapoi. și acum, întorcându-mă cu portofelul meu anorexic în timișoara dragă, am două opțiuni: să îmbrac, ca-n prima zi, tricoul galben, să iau cartea sub braț și să plec în gară să citesc, apoi să fiu acostat și deposedat de celular și ciclul să se reia, sau să mă bucur de timișoara în lumina noilor învățăminte și să peticesc, să peticesc...

2009 a fost primul an, de când îmi amintesc, în care nu am prins concertul de an nou din viena. eram în față la sacré-coeur, minunându-mă de grămada de oameni venită să asiste la slujbă. e semn că the times, they are a-changin'. acum sunt în micuțul meu oraș provincial, liber de sesiune (dar cu atât mai bine, cum aflăm, leii nu au predispoziție pentru studiu), și privind aceiași trecători lipsiți de expresie, aceleași locuri pustii pe unde mă plimbam odată, net-café-urile unde-mi defulam tulburările adolescenței, parcurile înserate unde-mi încercam prima țigară și eternele băncuțe verzi, roase de vreme, privind toate acestea cu noii mei ochi, știu că sunt acasă.