întrebările zilei

• de ce cînd intri într-o brutărie din asta anacronică deasupra căreia scrie PÎINE (a nu se confunda î-ul din PÎINE cu grafia mea obișnuită cu î :D) vei găsi invariabil oamenii ce poartă nume vizibil din altă epocă? un om într-un trench-coat (trenci) din ăla de care-avea, îmi imaginez, bunică-meu prin perioada nouvelle vague a anilor '50/'60 comandă 101 colaci și un covrig (!). pe ce nume rețin, întreabă brutăreasa, și ea într-o uniformă din aia cu bonețică și toată pătată cu făină. grigore agache îngînă omul pe un ton umil, care parcă cere compasiune, știți, nu vă supărați, așa se întîmplă să mă cheme. sincer, nu m-ar fi mirat nici dac-ar fi răspuns gligorie ureache, nicicînd nu m-am simțit mai nelalocul meu, în paltonul meu retro, cu frizura mea în unghi și ținuta indie anii '80.

• unde se găsesc umbrele care să nu se frîngă la primul vînt mai puternic, naibului?

• de ce nu te poți vedea mai des cu prieteni vechi? chiar dacă ei locuiesc în același oraș și își pun, aproape sigur, aceeași întrebare?

• oare blondele sunt atrase doar de blonzi? roșcatele de roșcați, și tot așa? mare parte din istoricul meu sentimental pare să certifice acest lucru. și nu, părul vopsit nu se pune. de asemenea, trebuie ținut cont de faptul că uneori apar comportamente nespecifice culorii părului, de exemplu o blondă poate să se comporte ca o șatenă dacă într-un fel sau altul și-a interiorizat această culoare. cu alte cuvinte, generează părul arhetipuri? statistic vorbind; nu-mi pasă că ați sedus odată o albinoasă într-o stație de metrou. aștept considerații, argumentări.

• din ce se face pasta aia elastică și sărată care vine pe "covrigii cu sare"? cum, care pastă? ați mîncat și voi covrigii ăia într-o curte a școlii, într-un gimnaziu uitat.

• operațional, da, dar cum vezi conceptual un minus infinit?

• (o reiterare a unei mai vechi a mea dileme) de ce trebuie mereu să fie cheia în ultimul buzunar în care o cauți?

toate acestea s-au întîmplat în capul meu azi. mi se par, totuși, întrebări cu un fundament mai solid decît, iată, februarie 18, 2009: oare căderea în depresiune accelerează creșterea părului facial? de cercetat. sau aprilie 29, 2010: mă întrebam ieri pe stradă, oare a scăzut rata violurilor în românia în ultimii 30-40 de ani? odată cu anihilarea segregației sexelor, etc

mîine, pe blog, o surpriză!

viziuni burlești

jean-michel basquiat, riding with death, 1988

am, ca de obicei, parte de cel mai ciudat amalgam de vise posibile. începînd cu visul în care tipul din american psycho (o să-mi amintesc imediat și numele deși e unul din actorii mei preferați) este torturat brutal de prietena lui dintr-un motiv derizoriu, iar prin "brutal" încerc sa spun că născocesc, în vis, cele mai șocante, mai impresionante mie, feluri de a estropia un om, mă asociez adesea cu protagonistul visului și tot rahatul capătă proporții ca și cum dintr-un sadism vreau să-mi aplic chiar mie cele mai înfiorătoare chinuri. se începe prin secționarea metodică a abdomenului astfel ca eviscerarea să fie una prelungă și excesiv de conștientă, apoi se trece la abrevierea diverselor extremități inestetice organismului, servindu-se de un cuțit de bucătărie sau chiar de o armă de foc, apoi într-un final se acordă atenție celor mai sensibile și delicate falii și crevase ale corpului astfel profanat și chiar la feluri inedite de sodomie. reușesc să evadez la timp din mintea chinuitului Christian Bale (v-am zis eu că-mi amintesc) pentru a-mi obnubila experienței directe ultimele cazne, de o perversitate fără seamăn. într-un final, agățîndu-se de ultimul firicel de viață, cu suvițe groase și negre atîrnîndu-i din fiecare eroică plagă, fosta glorie a filmelor-cult Bale se tîrăște afară din camera de tortură și se aruncă în jos pe o scară cu balustradă și o mie de trepte de marmură albă pînă ce se pierde într-un abis nedeslușit.

visul următor începe fără nici un cuvînt înainte. bunicii mei pierd trenul pînă la paris. este agitație mare în familie, mă ofer să sun după taxiuri însă în locul lor vin doar ambulanțe și nimănui nu i se pare straniu că nu există de fapt nici un tren cu ruta Drobeta Turnu-Severin-Paris și nici că jumătate din bunicii mei nu mai pot prinde nici un tren.

fără să mă gîndesc prea mult, iată-mă într-un șanț la marginea unui drum de pădure. un iepure, în confruntare directă cu un pui de lup, se zbate și tresaltă în toate direcțiile, împrejmuit de abur cald. la final, puiul de lup zace într-o baltă de sînge, cu două găuri mari si roșii decupate în grumaz. în fundal cîntă: "i could have daaanced all night, i could have daaanced all day..."

o poezie veche

, salvată de la uitarea internetului


înspre tine

pentru ce versuri stau şi mă-ntreb
în timp ce trenul ăsta taie câmpiile
ei bine astfel mă nedumeresc dar
umplu în continuare bileţele galbene cu numele tău
toate cuvintele sunt numele tale
şi prin fiecare
te strig aici cu mine
de fiecare dată
tu rămâi cu un nume mai puţin

(în amintirea cuiva care a rămas fără nume)

pe 2011 :-)

două miracole de dimineață, aparent neînrudite

așa-i, fiecare se întoarce involuntar la ceea ce știe mai bine, după cum precupețul va precupeți, tinichigiul va tinichigi, mușteriul va mușteri, copywriterul va copywritări, așa eu, în feluri mereu mai sceptice și mai convolute, voi scrie. mă miră că uneori primesc [în viața reală] feedback la acest blog pe care îl vedeam căzut într-o stare de asomare cam desperată și căruia mă pregăteam să-i administrez lovitura de grație din teama de a nu mă prelungi într-o ridicolă comparație cu un vulcan care și-a jucat de mult rolul de furnal al tinereții introspective, tumultoase și se îneacă astăzi încet, odată cu insula pe care a creat-o. niciodată n-am putut scrie fără un conținut, paradoxal estetica acestei idei îmi trezește în minte imaginea unui ambalaj gol aruncat în mijlocul trotuarului recent măturat, exact unde n-ar avea nici un sens să se afle.

în fine, asta-i în altă poveste, n-o să încerc să mă justific devoalînd felurile în care îmi născocesc expunerile personale în alte registre și cum cîteodată am regretul de a nu mă întoarce la cel dintîi, indirectul liber și naiv al blogurilor mele.

astăzi mă întorc. e încă dimineață și am pățit deja două miracole. spun 'pățit' pentru că rezultatul acțiunii lor se răsfrînge nemijlocit asupra mea și le numesc - neglijent și diletant - 'miracole', cu rugămintea să acceptați convenția în lipsa unui cuvînt laic dar revelator.

dați-mi un punct de sprijin și voi revoluționa lumea. azi echilibrul a venit într-un fel cu totul neobișnuit: am putut respira pe ambele nări. curat, nestingherit! anatomic vorbind, există o alternanță naturală, organică a foselor nazale ce are loc la fiecare 2-3 ore din zi. sunt oameni care n-au respirat în viața lor pe ambele nări! m-am agățat de calorifer și-am privit pe fereastră în negura dimineții. parcul era luminat slab și portocaliu; era cu mult înaintea trecerii studenților către facultate, o mie de voci pe tonalități diferite ce compun zilnic cel mai improbabil cor pestriț al străzii sfînta rozalia. nu, era liniștea aceea udă din spatele geamurilor. am tras încet și firesc pe nări o cantitate de oxigen și alte particule gazoase enigmatice și mi-am imaginat cum deodată mi se aprind cele două emisfere cerebrale ca străbătute de șiruri de beculețe de crăciun - cea creativă și cea logică (< logos, cuvînt). am citit mai tîrziu despre miza exercițiului yoga nadi sodhana, o rutină ciclică în care aerul e inhalat pe o nară și eliberat pe cealaltă, pătrunde creativ și iese logic, apoi invers. un exercițiu de respirație și de gîndire.

a doua surpriză am avut-o cînd am intrat în sala de baie. sistemul de canalizare ce deservește blocul nostru este de mult depășit de vreme și adesea e nevoie doar de o declanșare întîmplătoare pe circuit ca reziduul olfactiv al comunității să se reverse prin chiuveta și vana noastră de la parter, sub formă de cascadă putrezicioasă de curenți. presiunea acestora făcea să sară în aer pînă și dopurile pe care le puneam ca precauție. singura noastră salvare de la extincția prin miros a fost să păstrăm în permanență o cantitate de apă în aceste două recipiente, creînd astfel și un habitat pentru rățușca noastră de baie. azi, în apa de la chiuvetă pluteau cîteva petale galbene, lăsate în urmă de k., în urma toaletei matinale. le-am pescuit și le-am studiat îndeaproape - lungi, înguste și puțin răsucite ca floarea de hiacintă. proveniența lor - inexplicabilă. le-am pus bine, undeva. asta nu mă poate decît întări în vechea mea convingere că trăiesc cu o fată care e făcută din petale și aripioare de coleopter. și din zi în zi pielea ei tot mai străvezie și tot mai neîncăpătoare disimulează tot mai greu acest lucru.

e al doilea miracol și ziua nici n-a început bine.

lucruri care ni s-au părut amuzante aseară

să fumez țigara cu paiul, apoi să-mi fumez degetul
*
(și sugarii fumează degete)
*
"domnișoara, ce-i cu lemnele astea, ai uitat să faci focul?"
*
"ai grijă că spargi scaunul!"
*
ultimul hit al lui cîntărescu
*
"ce te tot apeși așa? numai bunicul se apăsa toată ziua. cum era bunicul tău? ei, apăsător..."
*
-j, adu apa!
-e acolo la tine!
-nu contează, adu-o oricum.
*
(în pat) "mie-mi place să fiu în picioare, dovadă că și sunt!"
*
"și dacă uiți cum să bei apă fără pai? chelner, ce-i asta, eu te rog frumos vreau să știu cum se bea!!"