crumbs of 2008

dragii mei, e timpul pentru o poveste. a fost odată... anul trecut. primul an în care am stat fără blog. în care am lăsat cuvintele îndărăt și am pus sentimentele pe primul plan. nu știu nici acum în ce măsură se justifică sau nu concesia, poate nici nu e vorba de un act de a câștiga sau a pierde, ci doar de a încerca altcumva. și, în spiritul ăsta, am reușit ce mi-am propus. iar acum, cu mintea de pe urmă, caut iarăși calea de mijloc.

am trăit și am gospodărit pe cont propriu. iar. am avut un revelion frumos, alături de oameni dragi, am jucat într-un scheci cu niște japoneji și am văzut artificii knee deep în zăpadă.

apoi (numai spicuind): am observat că anumite raționamente nu trec proba timpului (gen: "mâncarea din frigider se înlocuiește cu alta proaspătă dacă-i dai pace", "pot organiza serate culinare chiar și dacă am devenit vegetarian", etc), și: am schimbat garsonieră cu apartament, apoi cu apartament mai mare, m-a uimit bucureștiul, m-a lăsat baltă bucureștiul, a venit, surprinzător, primăvara, am văzut clujul, am hotărât că merg să învăț în franția, am cunoscut-o pe maria radu, au revenit spice girls, m-am operat, de două ori, m-am abținut să scriu propriul roman chicago hope à la douglas adams despre asta, am pocnit o scriitoare cu scaunul în cap, am mers pe bicicleta lui daniel vighi, mi-am forțat intrarea la pink martini, am visat femeile lui andrieș, au fost fericiri și supărări, urlat în ploaie și dansat în soare, trenuri prinse în mișcare și trenuri pierdute (chiar unul după altul), filme bune, discuții în miez de noapte și cafele în zori, ținut de mână și hoinărit pe propriile picioare, oameni pierduți și oameni, nesperat, regăsiți, în timp ce alții rămân, în continuare, în umbră. am trecut de la litera imprimată la litera virtuală (nu fără regret și promisiunea de a mă întoarce) și în cele din urmă am fugit, lăsând totul în suspensie.

nu o să insist asupra amănuntelor și nici nu o să fac pe steve irwin în legătură cu experiența mea de student peste mări și țări, n-aș face decât să decupez așa, dadaistic, cuvinte și contexte izolate și să vă las să interpretați semnificația în viscere de patrupede. iar pozele... sunt ale mele. dar mi-au ajuns patru luni ca să-mi dau seama că e de-ajuns. e un lucru pe care n-o să-l accepte ăi de pleacă fără să se uite înapoi sau ăi de n-au plecat încă, dar nu-i ușor. asta până când, la un moment dat, am început să mă obișnuiesc acolo. nu mai știu exact în ce moment am trecut granița spre familiar, când am renunțat la aerul de intrus, când au încetat privirile insistente ale celorlalți. probabil nu a fost o frontieră precisă, mi-am pierdut treptat identitatea exogenă și am început să simt și să gândesc ca ei. înainte aveam un joc, în metrou, să recunosc străinii după surpriza cu care adulmecă aerul din jurul lor și ajustarea permanentă la reacțiile celorlalți; deodată am devenit conștient că renunțasem la aceste semnalmente. care a fost sentimentul imediat? de regret, de culpă, ca și cum trădasem ceva ce trebuie să fie imuabil, poate însăși natura mea, în căutarea uneia de împrumut. și mi-am regizat magistral evadarea, sau poate s-a întâmplat întâmplător, cert e că n-a trecut mult timp și m-am trezit în fața rafturilor goale, într-o cameră de cămin ce nu mai aparținea nimănui, gata să mă întorc. curios, mi-am zis, cum nu putem percepe lucrurile în singularitatea lor, cum două-trei cămăși pe umerașe și niște vase în chiuvetă fac camera asta să fie a mea și să-mi inducă starea aia de confort și siguranță a spațiului personal. acum, despuiată de aceste mici posesiuni, camera devine un spațiu oarecare. deci nu știu dacă am lăsat ceva în urmă atunci când am urcat în avion. am avut însă realizarea că am luat ceva cu mine. și m-am scuturat de eterna mea obsesie cum că a alege înseamnă a pierde. poate nu întotdeauna trebuie să alegi, poți să iei și de ici și de colo și să peticești pe tine, să iei de peste tot de pe unde mergi și lucrurile, locurile și oamenii să devină parte din tine. timp în care, oricât de perimat ar suna asta în secolul deplasării, nu uiți de unde ai plecat. ăsta a și fost 2008 al meu, multiplicat și împrăștiat ca niște firimituri prin fiece locșor pe unde m-am plimbat, dar în cele din urmă înturnat asupra lui însuși, plecat pe propria dâră, înapoi. și acum, întorcându-mă cu portofelul meu anorexic în timișoara dragă, am două opțiuni: să îmbrac, ca-n prima zi, tricoul galben, să iau cartea sub braț și să plec în gară să citesc, apoi să fiu acostat și deposedat de celular și ciclul să se reia, sau să mă bucur de timișoara în lumina noilor învățăminte și să peticesc, să peticesc...

2009 a fost primul an, de când îmi amintesc, în care nu am prins concertul de an nou din viena. eram în față la sacré-coeur, minunându-mă de grămada de oameni venită să asiste la slujbă. e semn că the times, they are a-changin'. acum sunt în micuțul meu oraș provincial, liber de sesiune (dar cu atât mai bine, cum aflăm, leii nu au predispoziție pentru studiu), și privind aceiași trecători lipsiți de expresie, aceleași locuri pustii pe unde mă plimbam odată, net-café-urile unde-mi defulam tulburările adolescenței, parcurile înserate unde-mi încercam prima țigară și eternele băncuțe verzi, roase de vreme, privind toate acestea cu noii mei ochi, știu că sunt acasă.

holiday close-ups

un căruțaș pansiv în de Dam


hyde park


o mariană, tot acolo


în speaker's corner, despre darwinism


saaanta clause is comin'-to-town*


but a lonely, lonely Christmas without you...


montmartre în ochi de pasăre


înseratele câmpii elizee


și, bineînțeles, incon-turn-abilul

___
* santa clause is coming to marks & spencer

cam în asta s-a concretizat dorul meu de ducă (mai clare aici, + bonus). au fost zile multe, picioare îndărătnice, timpuri bune și rele, crăciun și revelion, nu mai știu ce-am făcut la doișpe bătut pe muchie, nici nu mai contează..

important e că am ajuns aici, la sfârșitul lor. și știu că a fost bine, pentru că toate cuvintele ce le am scânteiază undeva, în spatele unei pânze de pleoapă, de retină, de dura mater și le e bine acolo. mă arunc așa, în siguranța neziselor, și vă scriu doar asta.

i am a rock. i am an island. ce versuri mi-ați croit...

run baby run

curs de atletism înseamnă cruce roșie-n calendar - repaus total și sfințenie în nutriție. adică post negru, să nu deranjeze digestia. slavă domnului, a fost ultimul curs din an. dar mare MARE succes bifat în dreptul meu! dacă prima oară era toamnă, și picasem din lună pe terenul ăla, străin între străini, de mă-ntreceau toate don'șoarele, pipernicite/ample/cum or fi, acum, trei luni și-un pic mai târziu, iată-mă singurul supraviețuitor, dârdâind în izmene și te uită cum ninge decembre. dar ce mândrie pe subsemnatul! outlived'em all! (chit că fudul nu-i destul)

în fine, le prof, ca toți profii de sport, bătrânelul ăla gras și jovial pe care-l știți cu toții. și care nu-i moș crăciun. în fine, doar dacă nu cumva moș crăciun e profund muieratic, bădăran, libidinos, deprimat de trecerea-n vârsta 3, incapabil de a ilustra pe viu exercițiile pe care le propune fără să-și disloce vreun șold. dar foarte dornic și apucător de alte șolduri, feminine. cu partea masculină nu se prea obosește. las' să-și verse mațele. ei, și enfin iacată-ne, showdown, eu și numitul, și unde nu-mi aruncă niște indicații de încălzire pe care le pătrund în mai mulți timpi, după care-și termină expozeul într-o glumă cel puțin onorabilă și-un 'ça va, mec?' și se cară din scenă. nu m-am mai obosit să-l întreb cât alerg, mai precis, ca descreieratul prin ninsoare, iar el, ca să fie chit, a ales să nu-mi răspundă.

prin urmare dă-i și tunde iarba-n jurul terenului pân' răsare luna. trece o oră și le prof nu se arată, dar nici eu mai prejos, tot într-o veselie cu marșul lui radetzky (de fapt mai degrabă ratetzky la ora asta, așa grațios mai fugeam)! și la un moment dat, când eram deja vreo două coate-n zăpadă, cu bășici crescute peste bășicile vechi, apare și nenea și mă-ntreabă cu un rânjet compus din trei dinți: 'alors tu n'es pas parti? haha-huha'. aleg să nu mă ridic la nivelul lui (care este bunăoară cățărat într-un copac, agățat de-o cracă) și dau să-l întreb ce examen mă paște în ianuarie. acuma, trebuie că nu-mi căpătasem suflul, pentru că judecând după figura lui transcendentă, mi-a ieșit ceva de genul 'cu ce vă asortați în budoar?'. ceva a bâiguit el, dar nu cred că am să pricep vreodată dialectul ăsta care se vorbește aici, pe nume ch'ti. așa că m-am cărat cu micul meu succes de acolo, și i-am urat lu' moș crăciun niște lucruri care vor abate asupra mea blesteme pentru șapte generații.

am trecut prin multe mésaventures de când n-am mai dat pe blog. culminând cu aceea că iar nu mi-a fost dat să văd lumina netului vreo două săptămâni. prin urmare m-am pus azi la curent cu pățaniile blogherilor preferați, când am timp am să emit și niște comentarii iscusite. deocamdată aș vrea să trântesc ușile batante, să m-așez la bar, să izbesc din pinteni și să cer una, nu mai puțin de două degete-nspumată. am renunțat în schimb la mica petrecere a prietenilor care părăsesc aventura noastră franțuzească, pentru că nu le-mpărțeam mizeria, și am terminat a doua carte în două luni. ei, progrese nu? acum, pe asta scrie "apreciată de critici drept una din cele mai citite cărți ale secolului XX". așa apreciază criticii, nu eu. apoi am sunat acasă, era ziua bunicului. și o probă în plus că aceleași cuvinte dintotdeauna, venite de la oamenii care trebuie, îți pot încă aduce lacrimi în colț de ochi.

aș mai scrie o țâră, că tot începusem cu lamentările, mai ales că vă datorez detaliile alea spurcate care să vă stingă setea de bârfitori, dar mâine plec spre londra. am să scriu despre asta, dacă nu dă crăciunul peste mine. s-auzim de bine!

noaptea următoare

apoi, după politică și teatru, saxofon și sangria, scurt-metraj și drum and bass, baclava și cel mai pasionat bețivan din santiago de compostela (& mandolina sa), după toate astea și multe altele, m-am pomenit în cea mai boemă mansardă ce mi-a fost dat să văd ochilor. the singularly most eventful day of my adventure as of yet.

în final, în micuța ceastă mansardă, ticsită de cărți și prăfuită-n toate cele, vârâtă-ntre două case tipic flamande din cartierul ăsta bobo, din orășelul ăsta înghețat din nordul franței, mă aflam eu cu E mare, străduindu-mă să produc îndeajunsă căldură sub zgârcenia unei țesături oarecare, și adormind - n-o să credeți! - sub un tavan îm-pân-zit de steluțe fosforescente.



asta-i. noapte bună, dragilor. vă prevăd o săptămână înstelată.

despre defulări și vieți viitoare

neaa, cre'că tot aici, pe aste meleaguri, aș vrea să mă nasc. pe cât posibil, din aceeași stirpe. cu aceiași bunici, care să-mi fie la fel de bunici (dar de data asta să nu mai aibă motive să mă facă 'moșmondit'), cu aceiași părinți, dar de data asta să nu-și mai prindă mama degetul în scaun și să ne sperie toată copilăria, pe mine și pe fratele meu, cu monstruoasa infirmitate. să mă nasc într-o cameră cu draperii grele, mov și cu steluțe fosforescente pe tavan.

de fapt, prea multe lucruri n-aș schimba. ar fi interesant să cresc la bloc, de data asta. și să am, neapărat, pe scara mea, o mătușă sau măcar o vecină cu pieptul uriaș și mustață care să mă umple toată ziua de efuziuni pupicoase și care să mă protejeze de 'copiii' ei semi-maidanezi pe care-i asmute asupra mea în viața asta. și astfel să am un avantaj asupra mucoșilor din curtea blocului, care să mă plătească cu țigări să-i scap din ananghie. sigur, ar fi țigări din alea gumă-de-mestecat. dacă s-ar mai face până ajung eu în viața următoare. dacă nu, mă mulțumesc și cu jocuri pe calculator. și să am copilăria aia din mendebilul lui cărtărescu, pe care numai am întrevăzut-o în viața asta. așa poate n-aș mai fugi de la grădiniță cum fugea clint eastwood din alcatraz, și aș înlocui prietenii imaginari cu prieteni adevărați.

aș vrea să am benzi desenate cu schtroumpfii și să rețin cum se zice paișpe în franceză. aș vrea să nu-mi mai pierd pubertatea cu diverse aiureli și să citesc jules verne și alexandre dumas. și să mă împrietenesc cu un bătrân librar, care să-mi povestească mereu lucruri uimitoare. și să devin vegetarian mai din timp. să respir post rock (venetian snares, sigur rós, explosions in the sky, lucruri d-astea), și muzica lumii - și ăsta să fie ritmul vieții, cam cum zicea puck. și să sar peste perioada în care ascultam cotton eyed joe și ne scălâmbăiam în curtea micuțului sergiu... ba nu, asta nu.

nu sunt sigur că aș mai vrea altminteri să întorn pașii destinului. de aici înainte sunt liber să-mi construiesc propriile amintiri minunate și propriile neîmpliniri. aș vrea doar să am mai mult timp, să dorm și să citesc. și să am mereu adăpostul meu la care să mă întorc în românia. mie îmi place cum sună limba română! și în muzică și în versuri și mai ales pe moldovenește. și unde altundeva mai dăm de giuvaeruri ca "m-ai făcut din om neom, când mă piș mă țin de pom", "trecură pe calafat / o fată și c-un băiat / gâdil-o, gâdil-o, n-o lăsa" sau chiar proverbialul "căcat", din asfalt tango? nu domne, mie românia să-mi dați! că-n rest mă dau eu pe brazdă.

mulțămim dragăi evergrine pentru leapșă. :D ați comentat? ați luat-o și voi!

p.s.: