cei doi bunici

cei doi bunici ai mei văd lumea din ce în ce mai altfel. la început a fost unul, cînd acum nici un an a hotărît să reducă întreaga noastră familie la esențialul de 3-4 persoane. acum celălalt, mergînd pe aceleași urme, vrea să se doarmă la spital cu rîndul - cînd el, cînd tata, cînd fratele. nu sunt bine-sănătoși, dar îndrăznesc să cred că sunt bine, pentru că durerea pe care o simt se transformă treptat în visare. probabil de-aici promisiunea de astă-iarnă a celui de-al doilea că se va face bine la primăvară, ultima oară cînd l-am văzut.

citate

am început acum o vreme să colecționez citate din cărți și apoi, încetul cu încetul, acestea au venit din toate părțile. ceea ce la început a fost o simplă enumerare de cugetări uzitate a devenit, prin mania mea de a compune și-a clădi, o colecție variată de fragmente de interes general, a cărei obîrșie a rămas, în principal, beletristica. cu timpul însă, pe lîngă piedica fizică de a manevra o astfel de colecție în continuă creștere, s-au mai ridicat și o seamă de alte întrebări: cît poți decupa dintr-un pasaj ca acesta să rămînă relevant oricărei situații? ai voie să subliniezi o anumită parte dacă aceasta nu reiese altcumva, decît prin contextul romanului în care apare? poți merge chiar pînă la a omite un personaj sau o circumstanță ficțională pentru a ajusta ideea? practica omiterii unei porțiuni apare adesea, reprezentată de elipse: "(...)".

din ce în ce mai des mi se pare că pasajele mele sunt tot mai insuficiente pe măsură ce le "extrag" cu tot mai multă generozitate. ce este, pînă la urmă, un citat dacă nu punem în contrapondere o măsură de referință? cum putem raporta o frază, sau douăzeci și două - un context atît de îngrădit - la întreaga amploare a existenței?

dacă de fapt citatul este întreaga carte? dacă lucrurile nu se opresc nici măcar aici?

martie 4, 2011.