pe undeva, regăsit

aflîndu-mă, în anii adolescenței, pe platforma weblog.ro, alături de atîtea minți echilibrate și frumoase ale congenerilor mei, mă simțeam destinat lucrurilor mărețe, superbe. nedeslușite, sub perdeaua mată a unui viitor amorf, dar superbe. respectivii congeneri par să-și fi împlinit acest destin, cel puțin cei pe care-i mai am în vizor. oameni cu capul pe umeri, oameni la locul lor, oameni în toată firea. cinste lor. iată-mă pe mine, în schimb, căutînd ceva printre pietrele mărunte de pe plajă, într-o dimineață rece. ceva infinitezimal, care probabil nici nu există, la fel cum nu există nici plaja și, poate, nici dimineața rece. nu știu cîtă substanță se ascunde îndărătul tuturor acestor lucruri.

27 rămîne pentru mine, fără niciun dubiu, un număr și o zi excepțională. mă simt, pe undeva, regăsit. poate că e ziua în care acest an lugubru se întoarce cu fața la mine.

cu cît întorci mai mult fața a nepăsare, cu atît mai mult devine vocea lumii o șoaptă abisală. iar imaginea ei, o vedere ce se deteriorează progresiv, îngălbenind pe margini, lăsîndu-se străpunsă în stratul permeabil de sepia.

i can't believe you,
if i can't see you
i can't believe you,
if i can't hear you.

tt

Nu pot explica "Teoria Triunghiurilor" ce am născocit-o fără să o declar de la bun început invalidă. Așa cum, de altfel, toate teoriile sînt: incomplete (fizica, atunci cînd se declară fiică a Logicii, eșuează încercînd să cuprindă Totul, fiindcă Totul se contrazice cu ușurință pe sine). În lumea aceasta nu există decît două dimensiuni, dar totodată nu există decît trei, nu există decît patru și toate sunt în același Timp. Timpul e acum, totul se întîmplă deodată, ceea ce "a fost" ieri se suprapune pe ceea ce "va fi" mîine, așa cum ne învață extratereștrii de pe Trafalmador. Triunghiurile mele capătă deci forma și volumul unor conuri sau pot fi structuri ce comportă și mai multe dimensiuni: de altfel chiar sînt, nefiind. Vezi bine cum cuvintele limitează, doar mintea noastră le poate distila poezia. Teoria mea e doar o altă teorie, însă încercînd s-o explic nu mi-e frică să o transpun în poezie, iar discuția despre ea – conversația noastră – e tot ce contează.

NB: S-ar putea să admit că prin particulele elementare Fizica redobîndește calități ale poeziei.

cînd am reîntîlnit-o

cînd am reîntîlnit-o
parcă nu trecuse o zi
de atunci, iarna
cînd ocoleam lucrătorii care puneau becuri colorate în copaci
scriind un lung, lung sms
care avea s-o îndepărteze de mine

trecuse mai degrabă un car de ani,
un car de ocazii irosite de a relua legătura

cînd am reîntîlnit-o
n-a fost o zi însorită de primăvară.
își tunsese buclele
am glumit -
c'est bien toi?

după aia, sigur că și eu mă schimbasem.
locul ăsta schimbă oameni.

ne-am notat adresele de e-mail de parcă nu le știam,
parcă n-ar sta tot felul de ciorne prin ele.
ce mai, am făcut cunoștință.

am pedalat pe străzi întîmplătoare
ascultînd aldebert
și gîndindu-mă la liberul arbitru.

învîrtită populară de limbă

(și poveste de dragoste)

ei, iei ie: ei iau ii.
aia-i ea? io iau ilic!

cei doi bunici

cei doi bunici ai mei văd lumea din ce în ce mai altfel. la început a fost unul, cînd acum nici un an a hotărît să reducă întreaga noastră familie la esențialul de 3-4 persoane. acum celălalt, mergînd pe aceleași urme, vrea să se doarmă la spital cu rîndul - cînd el, cînd tata, cînd fratele. nu sunt bine-sănătoși, dar îndrăznesc să cred că sunt bine, pentru că durerea pe care o simt se transformă treptat în visare. probabil de-aici promisiunea de astă-iarnă a celui de-al doilea că se va face bine la primăvară, ultima oară cînd l-am văzut.

image placeholder

ZWEIG LUMEA DE IERI

BORGES - MOARTEA SI BUSOLA

MUNTELE ANALOG - RENE DAUMAL

DESCOPERIRI RECENTE

după ce bei apă, traduci

dragă traducător care mă citești, să încerci să lucrezi cu costisitorul dar inovatorul program de traducere asistată trados (v2007) este ca și cum ai încerca să-ți scarpini mîna cu ajutorul capului.

mai precis, dacă ar fi să raportez experiența unei traduceri asistate de trados la simpla acțiune de a bea un pahar cu apă, ar însemna ca atunci cînd mi-e sete trebuie să merg la bucătărie, să iau un pahar din suportul de vase, să-l sparg cu un baros (atenție să nu apuc un ciocan din greșeală!) apoi să aleg un nou pahar pe care-l arunc de trei ori în sus strigînd "ura! ura! ura! ce-o să mai beau cu gura!", să învîrt robinetul, să număr 1006 picături, să întocmesc un raport despre calitatea și frecvența picăturilor, să îl înaintez unei Curți de Analiză a Consumului de Apă (C.A.C.A.), care va studia în termen de 2-4 săptămîni sesizarea mea și în caz necesar (frecvent) va soma uzina regională de purificare a apei să crească debitul, urmînd ca la returul dosarului meu de analiză să încropesc un altar micuț pe cel mai apropiat spațiu verde și să dau foc probelor incriminatorii. în final, nu-mi rămîne decît să-mi schimb numele în Agamemnon Polihroniade și să mă mut în Malta sau o țară din cinci litere și să rog pe cineva să-mi dea ceva de băut.

în această accepție, trados - "innovative, market-leading translation software" - este cu adevărat inovator.

telediscoteca de primăvară

p.s.

am mutat puțin pînzele de păianjen încoace și-ncolo, nu știu dacă se anunță chestiile astea :) pa-ram-pam, ziseră tobele amuzate. welcăm my prieteni!

strănutul

un exemplu care mi-a venit pentru a completa o mai veche reflecție a mea despre premoniție este strănutul.

primo tempo. înainte de strănut, voi doi în sufragerie, tu ești martorul. îl vezi cum schimbă fețe tot mai caraghioase, mimînd stupoare, îndurare, groază. ochii îi părăsesc treptat orbitele, cu nările aspiră hotărît conținutul încăperii. deschide gura și, escaladînd un munte de încordare, începe să aspire aer în reprize tot mai scurte, producînd un sunet care simulează un rîs invers. în orice caz, individul se destabilizează, din clipă în clipă pare să-și iasă din balamale, și tu ce faci? îi urezi noroc. presimți o mare explozie, și nici nu mai contează din acel moment dacă se produce sau nu.

secondo tempo. să convenim acum că n-ai zis noroc, dar s-a strănutat. amicul tău căpiat ți-a pulverizat un mănunchi de viruși taman cînd ți-era lumea mai dragă. dar mutăm perspectiva, deci e ok. ești deodată în galoșii strănutantului, și acum lucrurile devin interesante. odată ce ți-ai degajat norma, se întîmplă ceva ciudat la nivelul (inventat) al premoniției: îți "deschizi urechile" și-ți canalizezi auzul asupra unei replici încă nerostite, dar așteptate. tu auzi noroc, deși nimeni nu verbalizează (încă). într-atît e de puternică premoniția, că devine aproape auz.

interesant punct de cotitură metafizică, strănutul.

de valentine's

...știu că firul gîndului s-a încheiat cu următoarea constatare - while there are unquestionably more beautiful women in the world than there are poets, I strive to even out the discrepancy. am visat în engleză, pesemne că mă vedeam recitînd patetic într-un film.

apoi, în dimineața aia, am visat că fac sex cu o femeie-șarpe. de fapt ea, șarpele, era lungă și convulsivă deasupra gurii mele, în timp ce eu îi ofeream un serpetolingus, simțind că ajung tot mai aproape de esența ei

să te trezești într-o dimineață și să vezi că afară e 1966

let's get it on

sub-question! can you envision a perfect ending w/o barry jive & the uptown five?

această însemnare nu este despre scriitura mea

dar de fapt bineînțeles că este, pentru că deja vă gîndiți la asta, ceea ce ar fi putut să zică și magritte despre "ne-pipa" lui, deși a ales să zică altceva [nu matisse cum era să cred, o, providență!, și mai ales nici matisyahu, alt fel de pictor]. la fel cum o să vă rog să nu vă uitați la dreapta și o să mă și aștept să-mi dați ascultare.

ceea ce ne aduce la unul din punctele principale: despre ce dracu' vorbesc? ordinea în care gîndesc e o dezordine. nu mă aștept ca prin această însemnare să mă exonerez de toate păcatele. această însemnare nu e despre defectele mele.

această însemnare nu e despre ce-mi trebuie mie ca să mă pun pe scris. și anume: 1. starea "potrivită" (în loc de "potrivită" citiți orice set arbitrar sau circumstanțial de condiții pe care ți-l impui cînd de fapt nu-ți lipsește nimic). cum să-mi canalizez dumnezeiasca inspirație, cum să-mi cultiv spiritul alert? sunt meteo-sensibil, trăiesc din laude și din vreme însorită. dacă mai credeți o iotă din ce zic, nu vorbesc de premeditare, deci fără alarme la cinci dimineața, fără alcool sau iarbă, toate fiind experimente cu grad mai mic sau mai mare de succes, dar colaterale.
2. sunt dependent de o mașină ca să scriu. mașina, perfectibilă și nu prea îngăduitoare. sunt trei zile de cînd o tratez cu soluții software în loc să iau un creion și-o hîrtie hardware. chiar acum antivirusul scanează, e la 13%.

din 1 și 2 rezultă în litere luminoase legătura dintre creșterea numărului de obstacole și scăderea probabilității ca eu să scriu. (în general vreodată)

alt punct la care n-am nici o intenție să fac referire. cînd mă gîndesc la o scriitură (o vom numi așa supt convenție pînă ce-i găsim alt nume),... mă gîndesc adesea la lucruri mari, superbe. mă gîndesc la sateliții lui jupiter care într-o zi jupiteriană deviază de pe orbită cu un grad. la legături insolite precum aceea dintre spectrul culorilor și spectrul muzical. la unul din gândurile lui nichita stănescu. mă gîndesc la lucruri modeste și geniale care-mi vin, ghici cum, secvențial, și după aia trebuie să inventez o urzeală între ele, care adesea e cam străvezie și face să transpară mecanismul dedesubt, ceea ce nu-i prea onorabil. mai știți cum era siliconul ăla la tub pe care-l cîștigai la mare dacă împușcai rățuștele de plastic? era o chestie vîscoasă care venea sub diverse culori neon, o luai și-o lipeai de perete sau de obrazul fratelui. dup-aia trăgeai de ea să vezi cît se-ntinde și făceai tot felul de ochiuri în gelatina aia pînă ce în final ceda și se-mpărțea pe tot covorul. [x și y, lucruri magnifice, eminesc-hiperboreene, vor rămâne adesea uitate printre notițe, cu o simplă dată la căpătîi ]

această însemnare nu e nici despre o altă tară pe care-o am, i.e. tendința de a hiper-detalia, a-mi presăra textul cu amănunte ce nu pot decît enerva sau induce confuzie lectorului. demult, o persoană pe care-o stimam și care la rîndu-i vedea în mine un tînăr școlar promițător, mi-a reproșat că povestirile pe care le scorneam în chip de eseuri pentru teze (~ examen de sfîrșit de semestru) și olimpiade sunt f vii și evocatoare însă le lipsește o fixare în spațiul cultural, o încadrare pe care ți-o aduc numele proprii și ideile altora. desigur că la vremea aceea totul a fost simplificat, condescendent împachetat și redus la forma "n-ai destule citate în text", dar m-am prins eu de fază. asta în timp ce alții or fi perorat despre kant, despre etica protestantă și spiritul capitalismului, mai știu eu ce pana mea, îmi închipui. ce-a rezultat a fost că mi-am însușit sfatul binevoitor și mi l-am cam impus, aruncînd încolo și-ncoace cu nume de riscam să dau în name-dropping.

ei, în fine, această însemnare nu este despre scriitura mea mai mult decît zice titlul și nu e mai puțin decît credeți. am ascultat simfonia a șaptea a lui beethoven, care-mi place mai mult decît simfonia a patra.

blogul este acest spațiu personal ultim, în care vom perpetua maniacal aceleași iterații despre sine, de-acum pînă-n EOF().

poezie scrisă în timp ce ea vorbea la telefon, cu rimă împerecheată

șase oase la pătrat
te-am iubit dar n-ai aflat
noi săream ignari șotronul
hades și cu persefonul

o, dar n-am cuvinte reci
ca să te îmbiu să pleci -
cam în fiecare zi
n-am cincizeci și trei de mii

de-ai fi una aș fi alta
și aș șterge-o mîine-n malta,
nu știu cum și mă închin
patru secole-n declin

te persuadez în pripă
poate ai să mă fecunzi o clipă,
nu știu alte de există
astăzi e o labă tristă

o, băiete, sunt doar șoapte,
suflă-ți nasul lung în lapte,
ia tu visul ăst scabros,
poartă-ți inima pe dos

iar cînd s-a suna de seară
să nu ieși pe poartă afară;
am o groază de idei
stau de veghe în hamei.

salut

sunt cătălin și învăț să folosesc din nou internetul.

citate

am început acum o vreme să colecționez citate din cărți și apoi, încetul cu încetul, acestea au venit din toate părțile. ceea ce la început a fost o simplă enumerare de cugetări uzitate a devenit, prin mania mea de a compune și-a clădi, o colecție variată de fragmente de interes general, a cărei obîrșie a rămas, în principal, beletristica. cu timpul însă, pe lîngă piedica fizică de a manevra o astfel de colecție în continuă creștere, s-au mai ridicat și o seamă de alte întrebări: cît poți decupa dintr-un pasaj ca acesta să rămînă relevant oricărei situații? ai voie să subliniezi o anumită parte dacă aceasta nu reiese altcumva, decît prin contextul romanului în care apare? poți merge chiar pînă la a omite un personaj sau o circumstanță ficțională pentru a ajusta ideea? practica omiterii unei porțiuni apare adesea, reprezentată de elipse: "(...)".

din ce în ce mai des mi se pare că pasajele mele sunt tot mai insuficiente pe măsură ce le "extrag" cu tot mai multă generozitate. ce este, pînă la urmă, un citat dacă nu punem în contrapondere o măsură de referință? cum putem raporta o frază, sau douăzeci și două - un context atît de îngrădit - la întreaga amploare a existenței?

dacă de fapt citatul este întreaga carte? dacă lucrurile nu se opresc nici măcar aici?

martie 4, 2011.

venting

“

Maybe what I'm saying is, is the world might be evolving the way a person evolves. Right? Like, I mean, me for example. Am I getting worse? Am I improving? I don't know. When I was younger, I was healthier, but I was, uh, whacked with insecurity, you know? Now I'm older and my problems are deeper, but I'm more equipped to handle them.
”

it was - and is - definitely the worst of times. hardly anything appears to be going my way lately, yet as overbearing as it all may be i'm somehow bound to overcome. it is a tiresome journey to make and every single time i am amazed as to how i manage to resurface. i wish there was more to say about this but i seem to have shed all my bitterness from last night.

on a slightly more injurious sidenote, i wish that everybody who keeps revving the engines of their motorbikes past my window day and night get what's coming to them, i.e. a bloody accident. so that they, too, can writhe in agony.

this is, afterall, a blog, so i can legitimately vent.

*

other than that, i send out a heartfelt thanks to all that have been linking to my blog for the past few weeks, for whatever reason. it's a really gratifying feeling to know that your written thoughts have touched someone. to the rest of my readers, ditto.

Mr. Death's Blue Lips

urc treptele clădirii în ruină. ecoul pașilor mei pe dalele de marmură mă precede, escaladînd cele două etaje. o veche clădire în stil art nouveau, probabil o reședință grandioasă odinioară, acum adăpostește un bar pentru cei neconsolați și prea puțin altceva.

vio e mereu tînăr, pardesiul albastru e acela în care l-am văzut prima oară. las să cadă geanta de umăr la piciorul mesei.

suntem destul de diferiți, vio și cu mine: el preferă, dintr-un simț perimat al datoriei, să-și ajute semenii pînă la sacrificiu de sine, trecînd anevoie peste prejudecățile pe care le are despre ei pe cînd mie îmi place să mă opresc la toate florăriile din drum și să simt mirosul freziilor și al crizantemelor după propriul plac. ceea ce ne alătură însă e un trecut comun și depărtarea țării noastre.

ne angajăm într-o conversație ușoară, tacticoasă, fără să sondăm prea adînc după ceea ce suntem curioși să aflăm - ne lipsește îndrăzneala. vio n-a plecat niciodată de aici. după ce și-a terminat studiile a continuat să bată aceleași alei, etern cavaler rătăcitor în lipsă de aventură. puținul pe care-l află despre mine îl mișcă profund, mă ascultă amuțit, încercînd parcă să trăiască el însuși prin cuvintele mele lacunare.

pe ușa modestului stabiliment apare deodată - și inima-mi sare o bătaie - vai, dar cum să-l cheme?...  luc era? nu, trebuie să fie ceva cu j... jerôme, da, parcă așa... a trecut atîta vreme... vio trebuie să-l fi invitat din dorința de a organiza o reuniune insolită, așa cum îi stă în fire, dar n-am habar de unde se cunosc cei doi. cuvintele nu mă încap, iar băiatul al cărui nume nu mi-l amintesc cu precizie dar pe care-l știu atît de bine e și el vizibil emoționat. l-am cunoscut în primele mele zile în nordul înghețat al franței, eu eram pierdut într-o lume cu totul nouă, iar el tocmai se înscrisese la studii de film. desigur, putea foarte bine să fi fost și filozofie. stăteam amîndoi în fața orarului comun și încercam să deslușim materiile de curs. curios cum franceza mea stîlcită de pe atunci poate să ne fi adus laolaltă. deși era mai mic cu un an reușea să mă fascineze prin ideea lui despre lume ca loc al tuturor și-al nimănui, era un boem îndărătnic și convingător; datorită lui am început să fumez țigări răsucite de mine însumi, să cer filtre de țigară aiurea, pe stradă. îmi amintesc cum a zis odată că dacă nu-l prinde facultatea pe care oricum o alesese dintr-un capriciu, o să renunțe și-o să se întoarcă așa cum a venit, fluierînd, la casa lui de la țară. cele cîteva întîlniri cu el au fost scurte și memorabile, dar niciodată n-am avut senzația că vom crea un pod peste ani - el s-a ținut în cele din urmă de promisiune și a dispărut fără urmă, ștergîndu-și propriul nume din memoria mea lacomă de a-l înlocui cu numele unei piese de teatru sau cu amintirea vreunei relații insipide. cum a ajuns, ani mai tîrziu, tocmai la strasbourg, în această cafenea sordidă, alături de mine și de vio, îmi e neclar.

-franțuz nenorocit, i-am aruncat, stăteam aici ca vladimir și estragon și habar n-aveam c-o să apari!

jerôme, luc sau guillaume (vă dați seama că nu era momentul să-l întreb cum îl cheamă!) a zîmbit dezvelindu-și dinții albi și pătrați, dar parcă era a zecea parte a zîmbetului său din amintirea mea.

după momentele tulburătoare de regăsire, ne-am regăsit încet-încet verva de altădată; iar dacă cineva a fost cabotin acela n-am fost eu. am rîs și-am glumit fără să observ cum localul s-a umplut treptat, și în curînd a trebuit să strigăm ca să răzbim în tumultul vocilor din jurul nostru.

tot ce s-a întîmplat apoi s-a succedat cu viteza sîngelui amestecat cu alcool din vinele mele. la un moment dat am avut senzația că întrezăresc, dincolo de paravan, la celălalt separeu, capul buclat - dintre toate capetele buclate! - al cristinei săftescu, oh doamne, al cristinei săftescu!

-ciao, cristina!

se-ntoarce, mă privește, zîmbește de parcă m-ar fi recunoscut (afurisit de zîmbet alegoric!), își ia într-un tîrziu privirea. acum la masă sunt mulți, se rîde. cineva a glumit pe seama barmanului, un tip bondoc la vreo cincizeci de ani. rîd și eu de rîsul celorlalți, deși îmi amintesc că barmanul îmi e drag. vio vorbește cu cineva într-un colț. lîngă mine sunt un tip și-o tipă; înțeleg ce-și spun dar pur și simplu nu-mi dau seama în ce limbă. acum știu după cine mă uit: după amicul boem, după tînărul lee anderson al lui vian, a cărei dispariție fu în aceeași măsură intempestivă ca și apariția sa.

după ce mă despart de cei de la masă, îl iau pe vio, cedînd rugăminților sale, și mergem să salutăm fetele din celălalt separeu. mă conving acum că am văzut-o pe cristina săftescu. la masă cu ea mai sunt cîteva figuri cunoscute, printre care și alexandra tomici. presupun că majoritatea sunt români. mai sunt și cîteva fete pe care nu le cunosc dar bravez, ca un adolescent bravez, glumesc cu fiecare privindu-le în ochi și simt roșeața cum mi se adună în obraji după multă multă vreme, dar nu știu dacă e de la îndrăzneala mea inexplicabilă sau de la băutură.

ne așezăm la masă. e acolo și iza, lesbiana, "lezbianca" cum îi ziceam odată, absentă, de o paloare cadaverică, droguée dincolo de orice limită, cu ochii exoftalmici și sticloși pe jumătate închiși. mă cuprinde stupoarea, însă nici vorbă să mă fi remarcat.

-...cătălin, nu-mi acorzi atenție...

mă întorc spre cristina, care pornise într-o tiradă despre cum noi cei din diasporă ar trebui să ne raliem, cum nu se aștepta la o surpriză așa plăcută precum prezența mea, și o groază de alte chestii care se pierdeau în zgomotul de fundal.

la un moment dat mă trezește vocea lui tony, barmanul, care venise să-i facă scandal izei.

-ai împrumutat bicicleta pentru ultima oară, m-auzi? deja e de o săptămînă la tine și afurisitul de cadru e strîmb, un cauciuc are pană! ce dracu' e în capu' ăla al tău? cînd ai să te pui pe picioare?

iza pare să-și fi revenit întrucîtva, protestează moderat, dar nu e în stare să-și pledeze cauza. tony pleacă furios, iar un bărbat de la masă glumește grosolan că ar lua-o el acasă să-i umfle roata.

cristina continua să vorbească în urechea mea dreaptă și m-am întrebat dacă făcuse vreodată vreo pauză. discursul ei era din ce în ce mai estompat. am încercat să-mi concentrez auzul asupra verbelor în locul substantivelor ca să-mi fac o idee despre ce vorbește. privirea îmi fugea la degetele pe care și le trecea prin păr, ochii prindeau cînd un detaliu cînd o amețeală de culori în mișcare.

îl las pe vio în urmă, sporovăind fără conștiință sau măcar conștiență. la bar îmi achit datoria și-i strecor lui tony un pol.

-bătrîne, e deja dimineață, asigură-te că fata asta se urcă pe bicicletă cînd pleacă.

limba mi se lovește incontrolabil de dinți cînd vorbesc. nu știu ce sentimente confuze mă încearcă.

aerul de afară e rece, et facta est lux. vreau să scap de mirosul de alcool și de sărut beat. slavă domnului, geanta e încă pe umăr. pornesc înfrigurat pe boulevard de l'esplanade, către bancomatul de la universitate, să-mi recuperez cei douăzeci de euro risipiți.

chiar acolo, în penumbra rozalie ce presimte dimineața, l-am zărit. stătea rezemat de zidul unei case, pe partea opusă liniilor de tramvai. privirea îi era pierdută în zare și părul dansa ca iarba bătută de vînt. avea gura întredeschisă, n-a schițat nici un gest cînd m-am apropiat, bălăbănindu-mă. de fapt, n-a sesizat prezența mea în nici un fel, așa cum am fost eu în stare să mi-o fac cunoscută. orice efort a fost în zadar. luc sau jerôme sau gaston părea că stă acolo neclintit de multă vreme. oricît de neverosimil ar fi fost, unul din ultimele lucruri pe care mi le amintesc din noaptea aia e chipul lui, cu ochii injectați și buzele vinete de frig.