21/07

în seara aia îmi curgea prin vine mercur. simțeam c-aș fi putut să susțin și să înving privirea oricărei femei din lume.

ce-aş vrea într-o altă viaţă

pentru că în asta am ratat-o la mare distanţă. să fiu surfer, nene. să am pleata mereu sărată, faţa brăzdată, să nu mă uit înapoi niciodată. să trăiesc după big wednesday şi beach boys şi point break care e filmu meu preferat şi în viaţa asta. să-mi împart anul între sunnycalifornia, pacificul bondi beach şi occidentalul fort bloqué în căutarea perpetuă a Marelui Val. să fac lobby să se oficializeze odată religia surfului: ştim noi despre ce vorbim. noaptea învolburată şi adrenalina şi focurile pe plajă, chitară şi spiritualitate marină. şi să zdrăngănesc din maracas şi şi şi...

(inspirat de o notiţă mai veche a mea din fort bloqué şi de un power ballad, na:



mi-ar mai fi plăcut să fiu şi raver, dar o-viaţă-o-subcultură are omu')

sîmbete, poze

sîmbătă. trezit în negura dimineții, ca replică perfectă a sîmbetei dinainte. pentru mine, indiferent de ce sunt acolo, ora șase este întotdeauna ora călătoriilor. ca-n acele dimineți-nopți cînd înghesuiam cantități neverosimile de bagaje în orice fantă a mașinii, împresurați de aburii exhalați și de entuziasm, după care trînteam portiera și fugeam spre departe-departe.



sîmbăta trecută eram la capătul a zece zile epuizante, eram departe și niciunde. în trei ore urma să las roșia montană și tot restul în urmă, dar pentru moment mi-era de-ajuns să mă reazem de tăblia patului, cu căștile pe piept și să ascult prima melodie după nuștiucît timp. erau primele acorduri, jumate din oameni plecaseră, jumate tropăiau pe podelele de lemn de la parter întru fabricarea micului dejun, dar știam că melodia nu mă va dezamăgi. sunt unele melodii foarte loiale: încep promițător, te fac să întrevezi potențialul lor și să speri nesperat că vor continua în aceeași direcție ca în cele din urmăsă continue prin a-ți stimula ciocănelele, scărițele și mai toate părțile erogene ale urechii. și să sune precum:



sîmbăta asta n-am călătorit niciunde. am schimbat două paturi. dar persistă în memorie (neintenționată referire la dalí) fragmente din ziua de ieri, zi ca-n primăverile veritabile, cînd fugi pe ici și colo, zburătăcești în toate direcțiile. sunt de povestit, nu zic, dar mă ia o durere teribilă la bascheți cînd apuc tastatura. e o indolență din aia pozitivă cred, că nu-mi pasă ce mai clevetește baba nicolov de la 2 sau cine ajunge să dea doi bani pe cuvintele astea ale mele. chillax. rămîneți cu poze și cu încă 4 muzici bune da capo:

daydream

** întrucît țin să vă uimesc pe toți cu inactualitatea obsesivă a blogului irvin, mai jos este însemnarea de ieri, azi.

o scurtă rememorare a momentelor anterioare:

dată fiind cvasi-promptitudinea firmelor de taxi, reușesc să pierd trenul spre casă. am luat-o de la taxi, o iau și de la cfr, pentru că azi nu mai este trenuri, vreo șapte sunt anulate. așa că, în ceea ce ne privește pe mine și pe cfr, azi e o zi care nu există.

după-amiază pornesc spre operei să cumpăr biletul în avans pentru a nu repeta aventura mîine. străzi dubios de pustii - la amiază mă sforțam să dau de un taximetru amărît și acum nici țipenie? prea mă gîndesc la un episod din twilight zone. explicația mă strivește ca pe un gîndac în timp ce trepădam pe strada alba iulia - freamăt de tobe și deodată: paf! doi centurioni în zale, cu armură completă. mă frec la ochi, poate nu văd bine. tobele se întețesc și apare iisus încovoiat sub crucea-i golgoteeană, dacă nu mă înșel precedat de baraba (n.a., v. Biblia). după el, la trap, cinci minute de oameni. nu știu, zău, pe ce lume trăiesc.

la întoarcere, dau din nou peste această adunare în piața unirii, unde iisus se unea cu credincioșii în sunetele a capella ale lu amazing grace care o fi fiind la origini o melodie cu iz religios, dar totodată profund anacronă cu evenimentele amatoricesc și ad lib reconstituite (mie melodia îmi aduce negreșit în minte imaginea unui super bowl). tot aici, un nene vîrstnic își îndopa fătul cu o pleșcăviță.

contrariat de aceste evenimente, dar în special de pleșcăvița infantilă, m-am resemnat să merg să citesc în părculețul de lîngă casă, cît încă era soare. timpul nu putea fi pierdut, cîtă vreme stabilisem că ziua de azi nu există. am citit cu inima strînsă pentru că mi-am dat dintr-o dată seama că exhibam coperta cărții lolita de nabokov într-un părculeț cu leagăne și scrînciob pentru copii, ba mai mult am dat să mestec o gumă și aia era orbit kids! scîrbit de aceste dimensiuni noi și reprobabile ale personalității mele, am plecat acasă, unde știam că mă va aștepta în lift vecinul cu trahectomia (în caz că nu știați, această operație este o mare problemă olfactivă în spațiile reduse) și o călătorie de nouă etaje cu respirația micită.

oricum ar fi însă, azi m-am simțit nu departe de excepțional, de unde și această postare. am fredonat what a day for a daydream și a fost o zi a concluziilor - am terminat six feet under, care-mi ținea companie în zilele stinghere de peste mări și țări și o carte de paul auster, începută la lumina de iarnă de pe o fereastră ("cartea de sub pat" nu mai reușește să țină pasul cu aventurile mele bele-triste, ar trebui să mă actualizez mai des pe-aici).

nu pot decît să vă urez s-aveți un paște fericit, în care îl găsiți pe iisus în felul vostru personal :), și să vă fie atît de însorit că trebuie să purtați haine fine ca pielea unei citrice sau pînza aripei unui coleopter. am luat-o razna. ne-auzim cînd mă-napoiez de la roșia montană.

de flori și zile frumoase

însemnarea asta merge direct la toate doamnele și domnițele care zăbovesc pe undele noastre în această după-amiază lascivă de vineri, în anticiparea weekendului. de fapt eu am copt însemnarea de luni, zic, ca să spăl rușinea că o citiți abia vineri.

încercînd să n-o deturnez înspre memorialistica mea de zi cu zi (săptămînă cu săptămînă), o să vă propun drept preambul un exercițiu de imaginație, anume să concepeți lumea ca pe un spectru al diversității. nu-i simplu, așa-i? bineînțeles că întregul ansamblu vă scapă, n-o să puteți preciza cîți indivizi aborigeni din australasia au complexe jungiene sau cîți vorbitori de swahili își servesc ceaiul odată cu Regina la un moment dat. cîți angajați la salubritate sunt fascinați de posibilitatea existenței vieții pe orion sau cîți boschetari se scapă pe ei în tramvaiul 6. simpla amintire a tuturor acestor 'filtre' taxonomice posibile ar depăși fără doar și poate durata de viață a majorității speciilor pămîntene, dacă nu chiar și a Reginei.

cu toții ne mîndrim prin ceea ce ne diferențiază, și nu o dată ne vom aroga varii preocupări în spiritul acesta (în browserul meu se află deschise, în acest moment, ferestre despre înregistrarea rezidenței pe teritoriul româniei, paul ricoeur și ultimul album de remixuri u2). de dragul conciziei și al ilustrării exponențiale, să purcedem însă prin a analiza cea mai apropiată clasificare nouă: cîți indivizi de sex masculin au cumpărat flori congenerelor/consoartelor/concubinelor lor de 8 martie?

bă, al naibii de mulți.

magnific contra-exemplu! oricît ai vrea să te detașezi de problemele tale lumești, pletora de garofițe amețite și fire de trandafire popoțopăind în sus și-n jos pe străzile sictirite ale orașului te readuce în contemporaneitate. căci ce altă ocazie mai prielnică să-ți declari eterna fidelitate dragostei decît odată cu toți ceilalți lachei dîndu-se de-a guracasca și tîrîndu-și de brațetă nobilele domnițe înspumate de fericire neroadă? cîteva păreri spicuite de la locul faptei:

nu te mai mîțîi atît... azi e ziua mea!

m-a lăsat ca pe un căcat în vînt

muahahaha my water just broke

în fine. sătul să o ard pe-acolo, am pornit și eu spre casă. incidental, am constatat că forțele de ordine au fost aspru întărite - parcurgînd centrul pe la zece seara, am întîlnit patru mașini de poliție, mai multe cupluri de comunitari și o dubiță în care șoferul a confundat stația radio cu portavocea montată pe capotă (dăăă!). poate credeți că eu am scăpat de legitimare! s-a întîmplat ceva? eh, incidente multe domne! ați terminat facultatea, a? este viză de flotant? de data asta n-am mai pus botu', ca atunci, în unirii, cu v., cînd strigam și rîdeam de parcă eram singuri pe lume (să-i spunem v2, să nu-l confundați cu celălalt). le-am băgat scuza cu vizita la mătușa. patru ani în orașul ăsta și tot fără viză...

sperînd că trece the winter of our discontent, mi-a venit în minte



fără prea multă legătură, săptămîna viitoare vă voi povesti despre pățaniile mele chirurgical-ambulatorii. și despre alte aventuri care mă încearcă. în schimb, nu vă voi povesti despre tudor chirilă, despre nobelul lui obama, despre homari, raci și o mie de alți draci.