aubadă*

e bine miercuri dimineață. îmi place partea cu dimineață, mi se întîmplă rar. așa că zăbovesc în pat, contemplînd. după aia mă învîrt bezmetic prin apartament, încercînd să reconstitui gesturile lui k. înainte de a pleca la lucru, ca în (dar nu chiar ca în) oldmeal (dacă așa s-o chema). mă împiedic prin resturile serii, n-am chef să pun în ordine. dimineața e numai despre anticipație, nu despre amintirea serii dinainte!

împrumut muzică bună de la puc. cînd vreți muzică bună, mergeți la ea :) în rest, știți bine, eu nu bloguiesc după vreo normă calendaristică sau agendă personală, ci mai mult așa, în cicluri naturale. din păcate nu pot trăi pe viu ALBul de afară pentru că am răcit teribil, de aseară o țin tot într-o tuse, îmi suflu nasul în tot ce apuc, nasol, nasol. cine mai merge la filarmonică își riscă sănătatea, zău.

in other news, un tren a rămas împotmolit între bucurești și constanța toată noaptea și o bunicuță tweetuiește fără calculator. mă duc, îmi mai suflu nasul. mă gîndesc cu înfrigurare la oamenii ăia, și eu trebuie să iau trenul sîmbătă. să pun deoparte plosca și păturica electrică și o carte stufoasă. să mă uit la titanic în a night to remember (1958). să mă uit acum, că tot n-am ce face. de fapt, stai, am primit mesaj. 'ceai carturesti?' mmmnu, mai bine film. e dimineața mea!

iată ce scriam cam acum trei ani pe vremea asta: ”ziua buna, se cunoaste, domnule, de dimineata. de-acum incolo, in fiecare dimineata, primul lucru cand ma trezesc, am sa pun o melodie frumoasa, am sa caut, sa scotocesc temeinic in memoria mea pana o sa dau de ceva care sa ma faca sa zambesc; ceea ce e si sfatul meu pentru voi” deci! execu-taaa-rea!

p.s. mi-e dor de voi toți, prieteni vechi!
___
* - s.f. Poezie lirică medievală care se recita în zori, alboradă.

mîine

mîine plec la cluj. n-am mai fost la cluj de mult. sau așa, n-am mai fost de mult.

aventuri biblice sau vacile fac pipi

reprogramăm bunăoară, anunță celularul, așa că rămîn suspendat în gestul de a-mi trage prima șosetă. și-așa plouă afară cu cîini și pisici. vaca se pișă, ar graseia de prisos franțuzul. [toarnă din rai!, s-ar agita surprinzător, glotal, arabul.] dar voi știți toate astea, să nu mai cîntăm refrenul, să nu mai scriem poezia exponențială, convolută a sufletelor rătăcit[(oar)e?].
e pe-aici o lîncezeală nesimțită, o somnolență fără de căpătîi și eu mă bag voios în ea, cu picioarele înainte. ca și cum de sub cerul de două tone al păturilor aș putea eu intui întreaga lume ce se desfășoară flegmatic dincolo de fereastră, ha!
rîd de gînd.
îl ghicesc pe poetul nostru de cartier e.b., cu părul lui vopsit negru-roșcat să juri că-i perucă, măsurînd strada la pasul pantofilor săi de damă. se mai lovește de vreo cunoștință, se înclină ceremonios și demodat. mai e stația expresului 2, unde trecătorii care mai de care își trag la adăpostul umbrelei încălțămintea elegantă, cu care vînează ignar flegmele prelungite de pe jos. mai trage cîte un autobuz (niciodată la ora înscrisă în tabel), și te pomenești în micul ăsta univers într-o coajă de nucă. personaje din toată gama (picurînd din mîneci și umbrele în scenariul nostru), ca un fel de barton fink (vedeți filmul, nu-i scuză).
era odată un 14 așa alegoric că te-ntrebai de n-ai intrat în vreun soi de dimensiune paralelă și oare-ncotro te-ndrepți: în capătul din față, pe primul scaun, măicuța în straie negre vorbea cu părintele la telefon atrăgînd privirile nedisimulate de rigoare, datorită vocii blînde, eterice și cuvintelor de preamărire a domnului cu care răspundea interlocutorului: "da, părinte, sigur că dumnezeu o să ne ajute, o să ajung pînă la vecernie și o să o scoatem la capăt, da, acuma cum o da dumnezeu, bine părinte, sărumîna". în capătul celălalt [zis popular fundul taxatoarei], un ins coleric, cu o tunsoare ce, după părerea mea, ar trebui interzisă, atrăgea atenția țipînd telefonic la un seamăn: "da io de un' dreacu să știu, a? du-te bă dreacu de-aciia, adică bă, cum dreacu să spui asta? etc etc" după aia a închis telefonul și a început s-o imite pe măicuță. la mijloculul autobuzului, între cele două tabere, lîngă compostor, controlorul prinsese două amețite fără bilet și se dădea la ele.
da, domne, e mișto să te dai cu autobuzul. ce bine că mi-am înnoit abonamentul. eu tot ies mai tîrziu. parcă am limbrici, cum zicea bunica. dar înainte de toate, încă puțină lene. o să trîntesc picioarele desculțe pe interviurile hors série de la inrockuptibles și o să consum pînă la epuizare fursecurile cu cantitatea precisă de o stafidă în fiecare. de dincolo se aud urletele de moarte ale lighioanelor virtuale răpuse de viteazul meu frate - o nouă zi glorioasă!

nu vi s-a

întîmplat niciodată să vă pomeniți că încercați să ieșiți dintr-o situație incomodă tastînd la repezeală un mesaj prefăcut, fără destinatar, la celular? astfel, atenția va diverge de la voi și veți cădea pentru un minut-două în intimitatea sms-ului (*save my soul). știu că uneori apăsam tastele la întîmplare, rezultatul fiind un fel de limba spargă, alteori chiar elaboram mesaje coerente, de cele mai multe ori auto-mesaje, în care îmi ziceam să fiu mai grozav, mai puțin timorat, să fac nu știu ce pe mîine, tot așa.

mi-am amintit de asta cînd iar am trimis nu știu ce mesaj fără noimă tastînd prin buzunar în frigul de afară, și mi s-a părut că e o copilărie și-o amintire care nu mai e a mea.

știri externe. am uitat să zic, dar se pare că au trecut vreo cinci ani de cînd țin (?) blog. parcă erau puține bloguri atunci, "blogosfera" era plată, acum scriu și eu ca să nu uit de tot că scriu.



(18' of delirium)

miroase a

ceva floare care e cam absurdă în vremea asta, liliac cred - dar numai în condițiile în care afară cerul a ofilit la ora șase, pe o tușă roză intensă care a făcut aerul iernatic suportabil și toți oamenii frumoși ai naibii sau poate doar eu aveam ochii clătiți în roz, toate astea în timp ce știu că mîine n-o să mai merg la doctor iar discuțiile despre revelion sunt în toi, motiv pentru care (dar nu neapărat) fredonez indolent i love paris in the springtime deși toată lumea știe că e iarnă de-ambinelea și apoi springtime n-au niciun fast food pe aici, bunăoară toate astea în timp ce în afara bucătăriei oamenii frumoși forfotesc pe toate aleile la plimbarea de seară iar înăuntrul bucătăriei sunt chiar eu care mă prefac că gătesc dar de fapt găteala se dovedește a fi cartofi prăjiți asezonați la răstimp cu cîte-un gît de vin grecesc pentru combaterea răcelii și o comedie romantică doar atît că nu prea e comedie și sigur nu e romantic ce se-ntîmplă acolo, miroase a trei cartofi sau patru cartofi sau cinci cartofi sau pînă mă tai iar cu cuțitul, dar n-ai ce-i face, cartofii ăștia spălați au mirosul mării murdare și îmi aduc în nări nostalgia singuriei veri petrecute ”la mare” în Ro, cu linghișpire și o plajă plină de alge încîlcitoare-ntre-degete. nu-mi dau seama dacă miroase a mangalia sau a doi mai, sunt răcit cobză.