însemnare tîrzie de revelion

sper cu asupra de măsură ca iarna asta să fie genul ăla de anotimp despre care o să spui peste ani 'doamne, ce iarnă a fost în anul ăla!', și-apoi te tolănești înapoi sub umbrar, desigur, după ce ți-ai luat calmantele și-ai băgat un ginuleț tonic, pentru că e crăpet afară și tu ai atacuri de panică, ce naiba, ai deja o vîrstă și frustrările s-au tot adîncit, odată cu scobitura din stratul de ozon. pe scurt, impresiile mele în legătură cu starea actuală a vremii sunt bine rezumate de această ilustrație secvențial-umoristică:

așa. mi-am propus ca înainte de sfîrșitul lunii să apuc să scriu însemnarea pe care-o aveam în cap de la începutul lunii. trist, nu-i? (la mulți ani tuturor! iertați-mi că nu răspund la urările de sezon. eu le lansez în extra-sezon, când dragii de voi sunteți mai obidiți, mai cu trebuință de noroc, sănătate și etc. paf! apar eu și dau cu ele-n voi.) de atunci pînă azi a fost cale lungă, catz sau irvin sau cine mai vreți a trecut prin multe și mărunte, sau chiar prin unele mai mari, oricum ar fi, sărbătorile n-au adus nimic bun, rînd pe rînd au venit regrete, concesii, reconfigurări.


totul începe așa, sper să-mi amintesc numai atît cît vreau, deja a nins mult peste poveste. eram acasă, ce să faci cînd ești acasă într-un orășel provincial și prozaic, vegetezi sau mai revezi vreun prieten, de pe vremea cînd trăiai cu ei excesele adolescentine, iată, povara sărbătorilor se scurgea încet, discutam cu a. & v. despre societăți utopice, despre reforme imposibile și despre cum ar trebui să ne izolăm fiecare, în exclusivismul nostru, într-o asceză totală, cînd m-am despărțit de ei, aveam la bord cinci dintre țigările ocazionale și două cafele, nu mai știu de unde m-a luat și cum m-a lăsat, dar în răstimpul de cinci minute în așteptarea taxiului am simțit deasupra mea povara întregii lumi, o deznădejde fizică și spirituală inextricabilă, eram un atlas proptit de zidul pubului, singurul loc care-mi mai spune ceva în orașul ăsta, deși în momentul ăsta pubul tăcea, cuvintele se pierduseră într-un fald neștiut, nu le mai găseam, cădeam, cădeam mereu într-un delir și nu aveam cuvinte de care să mă agăț, cădeam în orice direcție și parcă dintotdeauna cădeam, pentru că spațiul și timpul făcuseră implozie, deși desigur că asta n-are nici o noimă, ba era de-a dreptul improbabil din moment ce nu erau cuvintele care s-o autentifice. m-am luptat să-mi recapăt suflul și să pun ordine în sincopele inimii, dar parcă totul era în van, lipsit de însemnătate, gerul, taxiul care se apropia, pustietatea, restul pe care-l lăsasem la bar sau crăciunul presărat cu gustări și episoade din seinfeld, nimic și nimeni nu mă mai mișca, vîntul își ținea respirația și eu odată cu el, era acum sau niciodată, mă iau și plec sau rămîn pentru totdeauna locului, cap ou pas cap. intru în taxi și plec înspre nicăieri cu viteza imposibilului, o realitate decojită de mine, fie ce-o fi, ajung eu la o destinație și de acolo o să mai vedem, număr bătăile inimii de la 1 la zece mii, gîndurile mele deviază, amorfe, se rășchiră în toate părțile dar spectrul lor converge într-un punct fatidic, funest, nu vreau să ajung acolo, nu vreau să gîndesc așa departe, mai bine trag nimic de aer în nimic de piept și privesc catatonic pe fereastra portierei, simt cum sunt dus și mă las dus, ca într-un vis, ca în ceva ce se va risipi cînd deschid ochii.

e greu să descriu zilele care au urmat după aceea, dar dacă vreodată v-a luat, pe nepregătite, un sentiment enigmatic de dizlocare, de trăire a unei vieți care nu e a voastră, în care nimic nu mai are un sens imediat, palpabil, veți înțelege, sper, ce vreau să zic. nu se cheamă nici depresie, nici distonie, nici panică (desigur, ele pot urma de aici într-o veselie), doar un soi de rearanjare arbitrară a înțelesului imanent al vieții, așa cum îl percepeam. mi-am amînat plecarea pentru revelion, aveam la distanța de un braț cărți pline de litere fără valoare și o lume de prieteni cu care poți vorbi orice oricînd dar cu care nu vroiam să vorbesc nimic niciodată, din lipsă de cuvinte mă simțeam ca și cum cineva m-ar fi prins de scăfîrlie, m-ar fi tras la suprafața lucrurilorși-ar fi zis sfidător 'vezi, bă? asta se întîmplă de fapt.'


pînă-n revelion eram încă pierdut, un eu dintr-o puzderie de euri disparate, de revelion mi-a fost ceva mai bine, ne-am jucat nu te supăra frate și-am privit focurile de artificii în papuci, plecasem în sfîrșit de acasă, eram departe și cu toate că nu mă regăsisem, recăpătasem măcar o brumă de încredere.


urmarea principală a acestei întîmplări / lanț de întîmplări a fost aceea că de la 1 ianuarie sunt nevegetarian, am renunțat cu inima îndoită, dar nu mă prindea, eram anemic, lipsit de vitamine & proteine, să nu mai zic înfundat de viroză și sinuzită și acaparat de un sindrom acut de sedentarism, se cerea schimbare. fac jog, ies regulat și vorbesc despre mine la persoana întîi. n-am prea putut scrie despre nimic din astea pînă ce nu mi-am recăpătat încrederea în cuvinte, faptul că o povestesc acum arată că m-am separat de incident, deja am reintegrat ușor alcoolul + alte vicii, sunt bine :))



în reeest, sigur, sunt multe. dar după așa preambul... in nuce, termin sesiunea, cu puțin noroc ultima înainte de ultima, dacă se mai cheamă sesiune niște proiecte ici-colo; mi-au intrat în casă niște cărți nemaipomenite via părinții mei, în trecere spre alte meleaguri, vorbesc de 30 (trei - ZECI) de bucăți din colecția aia memorabilă de artă de la editura meridiane, cele cu cotoare jumate alb jumate negru, ca să nu mai pomenesc de cîteva prețioase achiziții personale, din categoria 50% off, poate cea mai izbutită invenție a comerțului :)


pentru timișoreni, acum vreo două zile s-a (re)deschis sala doi, cine-o vrea să meargă. eu n-am ajuns, că de, nu sunt eu ăla vînătoru' de bilete. prima reprezentație a fost ceva după cehov.


ieri am reușit o aventură, nu credeam că mai sunt în stare la vîrsta asta, dar, cu încîntare o spun, încă mai pot lua ultimul tramvai în direcția greșită și să merg cale de cîteva stații prin beznă. cînd m-am întors de la mama dracu', pe jos, bineînțeles, am dormit și-am visat că văd pentru prima oară roma, am stat în fața colosseumului și-am plîns, în vis sau în pernă, cert e că am dordeducă [acolo].

opresc aici aiurarea. aș vrea să nu mai las atîtea lacune în blogul ăsta, să fiu și eu mai consecvent, dar unde-am fi cu toții dac-ar fi să fie! o să-ncerc marea cu sarea, să vedem cît ține, să scriu măcar o dată pe săptămînă: în fiecare luni, să zicem, take that, garfield. lunea viitoare: puck mi-a provocat o leapșă cine-m-a! de ce nu? o să i-o-ntoarcem noi la timpul potrivit. printre altele, acest film nu se va putea califica. și fie ca din însemnarea asta să-nțeleagă ceva ăl de-a scris. amin.

aubadă*

e bine miercuri dimineață. îmi place partea cu dimineață, mi se întîmplă rar. așa că zăbovesc în pat, contemplînd. după aia mă învîrt bezmetic prin apartament, încercînd să reconstitui gesturile lui k. înainte de a pleca la lucru, ca în (dar nu chiar ca în) oldmeal (dacă așa s-o chema). mă împiedic prin resturile serii, n-am chef să pun în ordine. dimineața e numai despre anticipație, nu despre amintirea serii dinainte!

împrumut muzică bună de la puc. cînd vreți muzică bună, mergeți la ea :) în rest, știți bine, eu nu bloguiesc după vreo normă calendaristică sau agendă personală, ci mai mult așa, în cicluri naturale. din păcate nu pot trăi pe viu ALBul de afară pentru că am răcit teribil, de aseară o țin tot într-o tuse, îmi suflu nasul în tot ce apuc, nasol, nasol. cine mai merge la filarmonică își riscă sănătatea, zău.

in other news, un tren a rămas împotmolit între bucurești și constanța toată noaptea și o bunicuță tweetuiește fără calculator. mă duc, îmi mai suflu nasul. mă gîndesc cu înfrigurare la oamenii ăia, și eu trebuie să iau trenul sîmbătă. să pun deoparte plosca și păturica electrică și o carte stufoasă. să mă uit la titanic în a night to remember (1958). să mă uit acum, că tot n-am ce face. de fapt, stai, am primit mesaj. 'ceai carturesti?' mmmnu, mai bine film. e dimineața mea!

iată ce scriam cam acum trei ani pe vremea asta: ”ziua buna, se cunoaste, domnule, de dimineata. de-acum incolo, in fiecare dimineata, primul lucru cand ma trezesc, am sa pun o melodie frumoasa, am sa caut, sa scotocesc temeinic in memoria mea pana o sa dau de ceva care sa ma faca sa zambesc; ceea ce e si sfatul meu pentru voi” deci! execu-taaa-rea!

p.s. mi-e dor de voi toți, prieteni vechi!
___
* - s.f. Poezie lirică medievală care se recita în zori, alboradă.

mîine

mîine plec la cluj. n-am mai fost la cluj de mult. sau așa, n-am mai fost de mult.

aventuri biblice sau vacile fac pipi

reprogramăm bunăoară, anunță celularul, așa că rămîn suspendat în gestul de a-mi trage prima șosetă. și-așa plouă afară cu cîini și pisici. vaca se pișă, ar graseia de prisos franțuzul. [toarnă din rai!, s-ar agita surprinzător, glotal, arabul.] dar voi știți toate astea, să nu mai cîntăm refrenul, să nu mai scriem poezia exponențială, convolută a sufletelor rătăcit[(oar)e?].
e pe-aici o lîncezeală nesimțită, o somnolență fără de căpătîi și eu mă bag voios în ea, cu picioarele înainte. ca și cum de sub cerul de două tone al păturilor aș putea eu intui întreaga lume ce se desfășoară flegmatic dincolo de fereastră, ha!
rîd de gînd.
îl ghicesc pe poetul nostru de cartier e.b., cu părul lui vopsit negru-roșcat să juri că-i perucă, măsurînd strada la pasul pantofilor săi de damă. se mai lovește de vreo cunoștință, se înclină ceremonios și demodat. mai e stația expresului 2, unde trecătorii care mai de care își trag la adăpostul umbrelei încălțămintea elegantă, cu care vînează ignar flegmele prelungite de pe jos. mai trage cîte un autobuz (niciodată la ora înscrisă în tabel), și te pomenești în micul ăsta univers într-o coajă de nucă. personaje din toată gama (picurînd din mîneci și umbrele în scenariul nostru), ca un fel de barton fink (vedeți filmul, nu-i scuză).
era odată un 14 așa alegoric că te-ntrebai de n-ai intrat în vreun soi de dimensiune paralelă și oare-ncotro te-ndrepți: în capătul din față, pe primul scaun, măicuța în straie negre vorbea cu părintele la telefon atrăgînd privirile nedisimulate de rigoare, datorită vocii blînde, eterice și cuvintelor de preamărire a domnului cu care răspundea interlocutorului: "da, părinte, sigur că dumnezeu o să ne ajute, o să ajung pînă la vecernie și o să o scoatem la capăt, da, acuma cum o da dumnezeu, bine părinte, sărumîna". în capătul celălalt [zis popular fundul taxatoarei], un ins coleric, cu o tunsoare ce, după părerea mea, ar trebui interzisă, atrăgea atenția țipînd telefonic la un seamăn: "da io de un' dreacu să știu, a? du-te bă dreacu de-aciia, adică bă, cum dreacu să spui asta? etc etc" după aia a închis telefonul și a început s-o imite pe măicuță. la mijloculul autobuzului, între cele două tabere, lîngă compostor, controlorul prinsese două amețite fără bilet și se dădea la ele.
da, domne, e mișto să te dai cu autobuzul. ce bine că mi-am înnoit abonamentul. eu tot ies mai tîrziu. parcă am limbrici, cum zicea bunica. dar înainte de toate, încă puțină lene. o să trîntesc picioarele desculțe pe interviurile hors série de la inrockuptibles și o să consum pînă la epuizare fursecurile cu cantitatea precisă de o stafidă în fiecare. de dincolo se aud urletele de moarte ale lighioanelor virtuale răpuse de viteazul meu frate - o nouă zi glorioasă!

nu vi s-a

întîmplat niciodată să vă pomeniți că încercați să ieșiți dintr-o situație incomodă tastînd la repezeală un mesaj prefăcut, fără destinatar, la celular? astfel, atenția va diverge de la voi și veți cădea pentru un minut-două în intimitatea sms-ului (*save my soul). știu că uneori apăsam tastele la întîmplare, rezultatul fiind un fel de limba spargă, alteori chiar elaboram mesaje coerente, de cele mai multe ori auto-mesaje, în care îmi ziceam să fiu mai grozav, mai puțin timorat, să fac nu știu ce pe mîine, tot așa.

mi-am amintit de asta cînd iar am trimis nu știu ce mesaj fără noimă tastînd prin buzunar în frigul de afară, și mi s-a părut că e o copilărie și-o amintire care nu mai e a mea.

știri externe. am uitat să zic, dar se pare că au trecut vreo cinci ani de cînd țin (?) blog. parcă erau puține bloguri atunci, "blogosfera" era plată, acum scriu și eu ca să nu uit de tot că scriu.



(18' of delirium)