lost in translation

am văzut lost in translation. exact genul de film care putea să mă izbească zilele astea, în locurile astea. mai jos nu e nici o cronică elogioasă (cronică? hahaha) nici anti-reclamă, e povestea mea şi a filmului.

prima jumătate de oră. noroc chior că am fost înzestrat cu îngăduinţa asta maniacală, pentru că deocamdată singurele două efecte răsfrânte de film asupra mea sunt dorinţa intensă (aşa, atavică, iţindu-şi colţii din vremi înnegurate) de a-mi aprinde un fuckie strike (aşa-i, flaw, personajele sunt turci fără turban în film) şi întrebarea sfredelitoare: care-i faza cu picioarele lui scarlett johansson? fumul se împrăştie lenevos în cameră, în rotocoale involuntare, poate în lipsa unui răspuns.

apoi survine declicul lui bill murray care îndrăzneşte ceva mai mult decât tipicul lui rânjet flegmatic şi astfel mai deschid un ochi. de-aici încolo filmul despre non-comunicarea a doi oameni devine atât de insuportabil că trebuie să apelez la un stoicism neştiut să îndur scenele de stângăcie, de maladresă, de ce mai vreţi. aşa ajungi să pricepi subtilitatea în exprimarea temei - lipsa cuvintelor, inapartenenţa, înstrăinarea, căutarea unor canale noi de aderenţă la lume, iată niciunul din lucrurile care mi se perindau prin minte în timp ce hăituit eram de realismul filmului. şi luat pe sus de mici detalii, care încă-mi joacă pe marginea retinei (jocul de-a orbii în pat, alura îmbrăţişării pe muzică de the jesus and mary chain, ea lăcrimând din vârful sandalelor). it grows on you, zic, ca să nu pierd sensuri în traducere.

oricum, nu vă recomand filmul. faceţi ce vreţi, ignoti nulla cupido. şi nu căutaţi trailer, că nu e bun.





____
dintr-un impuls cvasi-nevrotic, am renunţat la zecile de crochiuri premergătoare acestui blog. le-am trimis la naiba, pentru fiecare din firele albe care-mi decorează tâmplele. vorba cuiva, when you've got nothing, you've got nothing to lose.

dacă aţi ajuns aici din greşeală, n-a fost din greşeală. bine aţi venit.
~