down by the sea

știți zilele alea infame când nimic nu e la locul lui? ar trebui să cădeți pe gânduri dacă:

- negocierea cu celularul pentru o oră de trezire rezultă în aceea că v-ați ratat dimineața
- sylvie refuză să vă dea binețe
- vă dați cu ușa-n cap
- cu cracu-n baltă
- balta se dovedește destul de adâncă
- ajungeți într-un târziu la facultate dar cursurile refuză cu obstinație să vă însoțească
- profesorii țin să vă cunoască mai bine și astfel vă lansați într-o tiradă inspirată [pe nas] despre imigrarea străbunilor și greutățile à la potato famine pe care le-au îndurat, într-o limbă pe care nu o stăpâniți mai bine decât mongola (detractorilor: pe lângă că mongola există ca limbă, sună și foarte bine într-o comparație de gen!)
- nu reușiți să vă faceți înțeles
- părăsiți câmpul de luptă în dizgrație ('data viitoare o să vadă ei!')
- etc etc (las experiența voastră să-și spună cuvântul în continuare)

cert e că (sau măcar după intuiția mea femenină), în zilele astea nu cu mult mai drăguțe decât o ulcerație, niciodată nu vine o chestie de-asta neînsoțită.
și oricât de pacifist aș fi, vă zic, nu poți avea pace până ce nu te pregătești de război, după cum și vorba. ca să luăm un exemplu, eschimoșii (se pare că inuit nu există în română?) aveau un obicei după care-și dozau mânia. luau ei o vargă, așa nici prea lungă nici prea scurtă, și o împlântau zdravăn în zăpadă, chipurile bățul aista fiind supărarea lor. și cu cât se topea zăpada lăsând la iveală bățul, cu atât le trecea și lor năduful. întrucât nu-mi amintesc unde am citit asta, nu vă pot spune dacă mai fac ei asta sau nu, dar cum personal n-am dispus nici de cracă nici de zăpadă, am făcut cel mai apropiat lucru posibil. anume am improvizat trei sandvișuri și o costumație două degete mai groasă, după care am luat patru bucată prieten și am mers la -





- marea nordului.

cum știu că vă plac jurnalele de bord, am să dezvolt puțin. în fine, sărind peste formalități, iaca se făcu că ajunserăm noi în gară, fumându-ne răbdările în lipsa trenului. când ne fu mai bine, un polițist decadent (în sensul că avea zece dinți, asta la concurență cu IQ-ul), auzindu-ne viul grai românesc, ținu morțiș să ne verifice interiorul buzunarelor și apetența către terorism. nu prea măgulitor, dar ce să-i faci, nu poți fi vigilent fără să atentezi la demnitatea călătorilor.

în fine, de cum ne aflarăm în tren, ziua din urmă parcă ne părăsi și controloarea ne ceru biletele afișând cel mai mare zâmbet de care era în stare. o oră și cinci minute și o rafală de ploaie mai târziu, iată-ne în kansas, toto!

dacă ai răbdare să treci de gară, de centru, de casele răsfirate, de cheile pline de iahturi arborând steagul belgiei, franței, marii britanii, de câteva hale abandonate, de un drum de piatră, toate înfruntând acel vânt năprasnic, the damndest thing! - marea e acolo, te face să-ți dai seama că aici trebuia să fii de la bun început. în această zi, cel puțin. să asculți pescărușii și să-ți afunzi tenișii în nisipurile alea mișcătoare. să te apropii pe furiș de mare, fără să te îngropi cu totul în nisip, să cutreieri digul improvizat din fiare și deșeuri din construcții, și să inspiri vântul sărat. să fii ce kate winslet n-a fost niciodată. oricum, nu vă imaginați scenariile alea siropos-adolescentine despre mare, asta e mare hotărâtă, virilă! în locul corturilor sau rogojinelor risipite ici și colo, niște amărâți în zdrențe căutând comori cu aparate pe care rar le-am văzut în afara desenelor animate. mica sirenă a plecat să-și caute adăpost în altă parte, aici e locul unde eschimoșii vin să se reculeagă!





ajuns acum acasă, nici nu mă mai întreb ce să fac ca să invoc căldura la etajul 3. adorm cu mâinile sub apa de la robinet, pe sunete blissful de vank. muss es sein? es muss sein!