miercuri, 3 august 2011
02/08
cînd am închis din nou ochii mi-am imaginat fără voia mea un coridor lung, săpat în peretele de la capul patului. coridorul din acest nou spațiu, al lumii pe care-o vezi cu ochii închiși, se termină într-o ogivă, iar lungimea sa întortocheată și cavernoasă amplifică sunetul unor pași care se apropie. rezonanța face ca fiecare pas decis al unui pantof cu toc și posibil cu blacheu să sune ca un oftat prelung, care mai apoi se transformă într-un bocănit surd, care mai apoi se transformă într-un bocănit audibil. bocănitul se apropie de auzul meu și se stinge. judecînd după scîrțîitul parchetului, am ghicit că oricine trebuie să fi fost a pătruns în cameră prin intrarea boltită și se apropie tiptil de mine. am închis ochii strîns și am ciulit urechile: auzeam suflarea străină aplecată deasupra mea. mi-am ținut respirația și m-am prefăcut mort. auzul mi s-a întețit, vibrația timpanului a devenit tensiunea și încordarea mea toată, așa că am simțit în fiecare os și tendon această voce șoptită și strigată -
cătălin!
m-am trezit și m-am readus, încetul cu încetul, din nou pe hartă: patul meu, timișoara, după-amiaza, trenul de ieri, numele meu. m-am răsucit ca să caut în dreapta pe cineva, fără să găsesc pe nimeni. în pat doarme lîngă mine n.. mă întreb cum se face că nu m-a trezit. simt că e deja tîrziu și trebuia să fac anumite lucruri. ea e cea care se trezește mereu înainte și se ridică în capul oaselor făcînd să pîrîie grinzile patului, oprește alarma de la celular și se ridică, pășind senin pe parchet, să bea un pahar cu apă. acest ritual infailibil are darul de a mă readuce în simțire. dar azi nu.
e tîrziu dar apasă pe mine oboseala somnului de după-amiază. cu prețul unui mic efort mi-o imaginez pe n. trează, oprind alarma, pășind senin, deșteptîndu-mă. deschid ochii, o aud clar, îmi spune niște lucruri inteligibile, hai trezește-te, mă, tu-ți dai seama cît e ceasul, tre' s-o sun pe mama. eu încerc să reacționez dar îmi dau brusc seama că totul a fost imaginație, eu dorm în continuare și n. doarme lîngă mine. mă uimește puterea închipuirii mele așa că mai încerc o dată și încă o dată, voluntar și infatigabil. mereu același rezultat, îmi imaginez viața trează, iar cînd deschid ochii, o văd și n-o văd dormind lîngă mine pe n..
conștient de situația mea și hotărît să mă trezesc de-a binelea, dau să mă ridic dar constat că sunt lipit de așternut. nu-mi pot ridica nici un deget, nu pot mișca un mușchi. vreau să-i dau un brînci lui n., vreau să strig după ajutor dar gura mea e seacă. abia reușesc să-mi țin pleoapele deschise. mă întreb cum ar fi să fie așa pentru totdeauna.
aici.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu