aventuri biblice sau vacile fac pipi

reprogramăm bunăoară, anunță celularul, așa că rămîn suspendat în gestul de a-mi trage prima șosetă. și-așa plouă afară cu cîini și pisici. vaca se pișă, ar graseia de prisos franțuzul. [toarnă din rai!, s-ar agita surprinzător, glotal, arabul.] dar voi știți toate astea, să nu mai cîntăm refrenul, să nu mai scriem poezia exponențială, convolută a sufletelor rătăcit[(oar)e?].
e pe-aici o lîncezeală nesimțită, o somnolență fără de căpătîi și eu mă bag voios în ea, cu picioarele înainte. ca și cum de sub cerul de două tone al păturilor aș putea eu intui întreaga lume ce se desfășoară flegmatic dincolo de fereastră, ha!
rîd de gînd.
îl ghicesc pe poetul nostru de cartier e.b., cu părul lui vopsit negru-roșcat să juri că-i perucă, măsurînd strada la pasul pantofilor săi de damă. se mai lovește de vreo cunoștință, se înclină ceremonios și demodat. mai e stația expresului 2, unde trecătorii care mai de care își trag la adăpostul umbrelei încălțămintea elegantă, cu care vînează ignar flegmele prelungite de pe jos. mai trage cîte un autobuz (niciodată la ora înscrisă în tabel), și te pomenești în micul ăsta univers într-o coajă de nucă. personaje din toată gama (picurînd din mîneci și umbrele în scenariul nostru), ca un fel de barton fink (vedeți filmul, nu-i scuză).
era odată un 14 așa alegoric că te-ntrebai de n-ai intrat în vreun soi de dimensiune paralelă și oare-ncotro te-ndrepți: în capătul din față, pe primul scaun, măicuța în straie negre vorbea cu părintele la telefon atrăgînd privirile nedisimulate de rigoare, datorită vocii blînde, eterice și cuvintelor de preamărire a domnului cu care răspundea interlocutorului: "da, părinte, sigur că dumnezeu o să ne ajute, o să ajung pînă la vecernie și o să o scoatem la capăt, da, acuma cum o da dumnezeu, bine părinte, sărumîna". în capătul celălalt [zis popular fundul taxatoarei], un ins coleric, cu o tunsoare ce, după părerea mea, ar trebui interzisă, atrăgea atenția țipînd telefonic la un seamăn: "da io de un' dreacu să știu, a? du-te bă dreacu de-aciia, adică bă, cum dreacu să spui asta? etc etc" după aia a închis telefonul și a început s-o imite pe măicuță. la mijloculul autobuzului, între cele două tabere, lîngă compostor, controlorul prinsese două amețite fără bilet și se dădea la ele.
da, domne, e mișto să te dai cu autobuzul. ce bine că mi-am înnoit abonamentul. eu tot ies mai tîrziu. parcă am limbrici, cum zicea bunica. dar înainte de toate, încă puțină lene. o să trîntesc picioarele desculțe pe interviurile hors série de la inrockuptibles și o să consum pînă la epuizare fursecurile cu cantitatea precisă de o stafidă în fiecare. de dincolo se aud urletele de moarte ale lighioanelor virtuale răpuse de viteazul meu frate - o nouă zi glorioasă!

nu vi s-a

întîmplat niciodată să vă pomeniți că încercați să ieșiți dintr-o situație incomodă tastînd la repezeală un mesaj prefăcut, fără destinatar, la celular? astfel, atenția va diverge de la voi și veți cădea pentru un minut-două în intimitatea sms-ului (*save my soul). știu că uneori apăsam tastele la întîmplare, rezultatul fiind un fel de limba spargă, alteori chiar elaboram mesaje coerente, de cele mai multe ori auto-mesaje, în care îmi ziceam să fiu mai grozav, mai puțin timorat, să fac nu știu ce pe mîine, tot așa.

mi-am amintit de asta cînd iar am trimis nu știu ce mesaj fără noimă tastînd prin buzunar în frigul de afară, și mi s-a părut că e o copilărie și-o amintire care nu mai e a mea.

știri externe. am uitat să zic, dar se pare că au trecut vreo cinci ani de cînd țin (?) blog. parcă erau puține bloguri atunci, "blogosfera" era plată, acum scriu și eu ca să nu uit de tot că scriu.



(18' of delirium)

miroase a

ceva floare care e cam absurdă în vremea asta, liliac cred - dar numai în condițiile în care afară cerul a ofilit la ora șase, pe o tușă roză intensă care a făcut aerul iernatic suportabil și toți oamenii frumoși ai naibii sau poate doar eu aveam ochii clătiți în roz, toate astea în timp ce știu că mîine n-o să mai merg la doctor iar discuțiile despre revelion sunt în toi, motiv pentru care (dar nu neapărat) fredonez indolent i love paris in the springtime deși toată lumea știe că e iarnă de-ambinelea și apoi springtime n-au niciun fast food pe aici, bunăoară toate astea în timp ce în afara bucătăriei oamenii frumoși forfotesc pe toate aleile la plimbarea de seară iar înăuntrul bucătăriei sunt chiar eu care mă prefac că gătesc dar de fapt găteala se dovedește a fi cartofi prăjiți asezonați la răstimp cu cîte-un gît de vin grecesc pentru combaterea răcelii și o comedie romantică doar atît că nu prea e comedie și sigur nu e romantic ce se-ntîmplă acolo, miroase a trei cartofi sau patru cartofi sau cinci cartofi sau pînă mă tai iar cu cuțitul, dar n-ai ce-i face, cartofii ăștia spălați au mirosul mării murdare și îmi aduc în nări nostalgia singurii veri petrecute ”la mare” în Ro, cu linghișpire și o plajă plină de alge încîlcitoare-ntre-degete. nu-mi dau seama dacă miroase a mangalia sau a doi mai, sunt răcit cobză.

the mellon collies

o duminică extra-super-hiper-uber-megaprelungită la casa de catz. nu știu ce mai vrea ploaia asta de la nordul timișorii, doar să-ncurce traficul și să facă toate utilajele de mare tonaj să tragă care pe unde i se năzare ca să calc io în toate nămoalele vieții și să risc să fiu călcat de un 33 în croazieră infernală în jos pe aradului. deci da, clar. excludem varianta cu ieșitul pe moment. stau cu sylvie și privim pe fereastră. caloriferul pute de frig, m-am gîndit că durează pînă urcă o pală de căldură de la parter pînă la etajul 247 dar pare-se calorificarea se face de sus în jos. măcar pot să încerc un rînjet dîrdîit la gîndul că pînă și la baba miconov de la doi îi clănțăne proteza-n pahar. hehe. modestă consolare. cred că mai degrabă am să-mi exersez sadismul neștiut și am să deretic gospodărește apartamentul. trebuie să caut un job înainte să devin o casnică refulată citind biblii prin trolee. dacă știți pe unii cu nevoi pentru traduceri de documente de diverse feliuri, mai amînați-i vreo 2 luni așa, pînă-mi scot autorizația. spuneți-le că e pentru salvarea unui suflet! bogdaproste.

nu mai scriu însemnare lungă să ne-ajungă și să gonească puhoaiele de cetitori. chinaman said long ago that if a man can't say what he has to say in twelve lines he had better keep quiet. (ezra pound, vorticism, 1914) apropo de pound și în total dezacord cu lipsa de melancolie a acestei toamne sordide, iată una din poeziile mele dragi:

poem

l(a
le
af
fa
11
s)
one
1
iness

(1958)

nu v-ajunge? mai luați și un nick cave pentru zile ploioase, afurisitul de june prim soios, iată ce zice despre el:

"This is a stunning recording -- stunning in the sense of its quality and its combination of philosophical soliloquy and heartbreaking music. It's also stunning in its effect upon the listener, rendering him or her mute -- stunned, as it were -- with reflection and awe. Combining two spoken-word pieces, one from the Vienna Poetry Festival and one from a BBC religion program, Cave manages to flesh out the spare poetry that is his songwriting by explaining the font from which it issues. God, madness, mourning, love, and wisdom are all explored here, with musical interludes on the first piece, "The Secret Life of the Love Song," that show the end product of all of this musing. Cave's words are like silent weights that sneak up and land in your lap, paralyzing you with their beauty and heft in a way that only occasionally happens with the songs that he has issued over the last 20 years."

	Nick Cave - The secret life of the love song.mp3
	Found at skreemr.com

de la mine & de la sylvie, orvoá.