nu vi s-a

întîmplat niciodată să vă pomeniți că încercați să ieșiți dintr-o situație incomodă tastînd la repezeală un mesaj prefăcut, fără destinatar, la celular? astfel, atenția va diverge de la voi și veți cădea pentru un minut-două în intimitatea sms-ului (*save my soul). știu că uneori apăsam tastele la întîmplare, rezultatul fiind un fel de limba spargă, alteori chiar elaboram mesaje coerente, de cele mai multe ori auto-mesaje, în care îmi ziceam să fiu mai grozav, mai puțin timorat, să fac nu știu ce pe mîine, tot așa.

mi-am amintit de asta cînd iar am trimis nu știu ce mesaj fără noimă tastînd prin buzunar în frigul de afară, și mi s-a părut că e o copilărie și-o amintire care nu mai e a mea.

știri externe. am uitat să zic, dar se pare că au trecut vreo cinci ani de cînd țin (?) blog. parcă erau puține bloguri atunci, "blogosfera" era plată, acum scriu și eu ca să nu uit de tot că scriu.



(18' of delirium)

miroase a

ceva floare care e cam absurdă în vremea asta, liliac cred - dar numai în condițiile în care afară cerul a ofilit la ora șase, pe o tușă roză intensă care a făcut aerul iernatic suportabil și toți oamenii frumoși ai naibii sau poate doar eu aveam ochii clătiți în roz, toate astea în timp ce știu că mîine n-o să mai merg la doctor iar discuțiile despre revelion sunt în toi, motiv pentru care (dar nu neapărat) fredonez indolent i love paris in the springtime deși toată lumea știe că e iarnă de-ambinelea și apoi springtime n-au niciun fast food pe aici, bunăoară toate astea în timp ce în afara bucătăriei oamenii frumoși forfotesc pe toate aleile la plimbarea de seară iar înăuntrul bucătăriei sunt chiar eu care mă prefac că gătesc dar de fapt găteala se dovedește a fi cartofi prăjiți asezonați la răstimp cu cîte-un gît de vin grecesc pentru combaterea răcelii și o comedie romantică doar atît că nu prea e comedie și sigur nu e romantic ce se-ntîmplă acolo, miroase a trei cartofi sau patru cartofi sau cinci cartofi sau pînă mă tai iar cu cuțitul, dar n-ai ce-i face, cartofii ăștia spălați au mirosul mării murdare și îmi aduc în nări nostalgia singurii veri petrecute ”la mare” în Ro, cu linghișpire și o plajă plină de alge încîlcitoare-ntre-degete. nu-mi dau seama dacă miroase a mangalia sau a doi mai, sunt răcit cobză.

the mellon collies

o duminică extra-super-hiper-uber-megaprelungită la casa de catz. nu știu ce mai vrea ploaia asta de la nordul timișorii, doar să-ncurce traficul și să facă toate utilajele de mare tonaj să tragă care pe unde i se năzare ca să calc io în toate nămoalele vieții și să risc să fiu călcat de un 33 în croazieră infernală în jos pe aradului. deci da, clar. excludem varianta cu ieșitul pe moment. stau cu sylvie și privim pe fereastră. caloriferul pute de frig, m-am gîndit că durează pînă urcă o pală de căldură de la parter pînă la etajul 247 dar pare-se calorificarea se face de sus în jos. măcar pot să încerc un rînjet dîrdîit la gîndul că pînă și la baba miconov de la doi îi clănțăne proteza-n pahar. hehe. modestă consolare. cred că mai degrabă am să-mi exersez sadismul neștiut și am să deretic gospodărește apartamentul. trebuie să caut un job înainte să devin o casnică refulată citind biblii prin trolee. dacă știți pe unii cu nevoi pentru traduceri de documente de diverse feliuri, mai amînați-i vreo 2 luni așa, pînă-mi scot autorizația. spuneți-le că e pentru salvarea unui suflet! bogdaproste.

nu mai scriu însemnare lungă să ne-ajungă și să gonească puhoaiele de cetitori. chinaman said long ago that if a man can't say what he has to say in twelve lines he had better keep quiet. (ezra pound, vorticism, 1914) apropo de pound și în total dezacord cu lipsa de melancolie a acestei toamne sordide, iată una din poeziile mele dragi:

poem

l(a
le
af
fa
11
s)
one
1
iness

(1958)

nu v-ajunge? mai luați și un nick cave pentru zile ploioase, afurisitul de june prim soios, iată ce zice despre el:

"This is a stunning recording -- stunning in the sense of its quality and its combination of philosophical soliloquy and heartbreaking music. It's also stunning in its effect upon the listener, rendering him or her mute -- stunned, as it were -- with reflection and awe. Combining two spoken-word pieces, one from the Vienna Poetry Festival and one from a BBC religion program, Cave manages to flesh out the spare poetry that is his songwriting by explaining the font from which it issues. God, madness, mourning, love, and wisdom are all explored here, with musical interludes on the first piece, "The Secret Life of the Love Song," that show the end product of all of this musing. Cave's words are like silent weights that sneak up and land in your lap, paralyzing you with their beauty and heft in a way that only occasionally happens with the songs that he has issued over the last 20 years."

	Nick Cave - The secret life of the love song.mp3
	Found at skreemr.com

de la mine & de la sylvie, orvoá.

lucruri pe care să nu i le spui unui pinguin

(nu de la prima întîlnire, oricum)



toate visele mele, din ultima vreme sau aiurea, conțin fie sfîrșitul lumii fie al meu personal. sunt cataclismice și neapărat grandioase, teatrale, pline de urgia acelor zei care doresc Sfîrșitul.

extrag bunăoară o mostră din jurnalul de vise, datată mai, 31:

am visat/imaginat/regizat o parabolă chipurile cu substrat, a însușirii de a fi urît, pe care apoi, tot în vis, am și suspectat-o de plagiat. protagonistul poveștii imagistice se află la volanul unei mașini cînd simte că începe să se transforme în moduri foarte puțin plăcute: stomacul începe să-i fiarbă și să se umfle, pielea se îngroașe și-l strînge, închizîndu-se la culoare, mușchii intră în fibrilație. omul privește în oglinda-retrovizor și constată cu stupoare că s-a transformat într-un monstru (vezi omul-elefant al lui van sant). pînă acum, visul se trăiește oarecum la persoana I, filtrat prin ochii și sentimentele acestuia. omul (sau cum vreți) iese din mașină îngrozit, căutînd o explicație. explicația vine din partea unui trecător, care, scîrbit de aspectul grotesc al individului, îl ciomăgește pe ăsta ca pe gîndacul lui kafka (estropierea mi se descrie atît textual cît și imagistic, într-un fel cît mai autentic cu putință). elefantinul rămîne întins pe caldarîm, fără suflare, o masă de cartilagii și vîscozități, iar persoana I a poveștii se mută la călău. călăul se învîrtește prin împrejurimi numai ca să observe că incidentul de mai devreme nu e unul izolat - lumea toată se transformă în jurul său: elefanți-oameni, maimuțe-oameni, oameni-cai, oameni-rîși - o adevarată menajerie. tipul, adus la paroxism, decide să devină un exponent al eliberării, al epurării, să facă dreptate oamenilor curați. după o serie de omoruri trecute-n fast forward, disperarea de a nu se mai bucura de o lume așa cum o știuse pare să-l înstăpînească, motiv pentru care începe să-și chestioneze menirea, agonic și retoric. în fine, poate ultimul dintre 'semenii' săi monstruoși, horcăind în pragul morții, îi spune că dacă vrea să înțeleagă ceva, să se privească într-o oglindă. omul își privește reflexia într-o oglindă și înțelege că monstrul este de fapt el. nu-și poate - adică nu-mi pot da seama - dacă fusese așa de la bun început sau, cuprins de norul nebuniei, se metamorfozase prin morțile succesive. "

visul următor, dragi cetitori, ne mută tragedia din planul personal în planul familial. mai, 20:

" sunt suprins să aflu pe viu de existența uei mătuși Corina, soră a mamei, în timp ce familia-mi îmbătrînește într-un apartament la etajul șapte din bucurești. "

horror! octombrie 12, 2009:

" vis terifiant despre sfîrșitul lumii. trăit atunci și acolo, alarmant de real. primul cadru, filmic, al visului este ecranul televizorului care difuzează cine știe ce aiureli cînd semnalul începe să se piardă, imaginea tremură și e înlocuită curînd de 'puricii' pe care-i cunoaștem cu toții. fîsîitul devine asurzitor și pare că se dislocă din televizor; se aude din cealaltă cameră, de pe fereastră; e ubicuu. e de fapt sunetul e de scurtcircuitare continuă, de electricitate statică - stîlpii de curent de afară dansează în scîntei electrice. deodată atît eu cît și bunica mea, cu care locuiesc, cunoaștem sentimentul de neînlăturat că lumea se apropie de sfîrșit. ba chiar ni se dă și un deadline: cîteva ore! mai știu și că toți ceilalți o știu. nu-mi dau seama cum se face, dar lumea întreagă e conștientă în mod colectiv de acest final subit. ies afară, pe aleea de suburbie și cunosc furia dezlănțuită a energiei electrice, ce pare că a cucerit lumea. sunetul de afară e de o mie de ori mai puternic, devine un țiuit intens, compact, subțire, care-mi penetrează timpanele și-mi sufocă creierul. îl aud cu fiecare celulă corpului meu. deodată cerul e cuprins de noapte și fulgere albastre, groase, ca de desene animate, îl brăzdează de-a lungul. fulgerele sunt mute, totul e acoperit de rezonanța asurzitoare. înaintea-mi, în depărtare, se întinde valea plină de ciuperci-antene parabolice, ale postului tv care emite în zonă (în rest, imaginîndu-mi la nivelul de fin detaliu: cîteva alte case răsfirate longitudinal sau în cul-de-sac pe zona deluroasă și vag populată de tufe întunecate. în depărtare se întinde norul negru al unei păduri, iar întreaga zonă e delimitată de un deal înalt, dincolo de care ghicim nucleul orașului întunecat, amintind a gotham city. zona rezidențială în care mă aflu e într-o scobitură a acestui deal, nu tocmai prăvălită în vale). în apropierea antenelor-satelit, oameni negri montează cu mare repeziciune un ecran plasmatic care a început deja să emită: o domnișoară alarmată, dar păstrînd o rezervă de demnitate reportericească, ne anunță cu o gură de șapte-opt metri și mai jos cu subtitrare că a venit în mod oficial momentul în care ne luăm rămas bun de la bătrîna terră, și că în mai puțin de două ore, după estimările lor, se vor goli chiar și generatoarele secundare ce le permit acea transmisiune. două-trei ore pînă ce planeta va fi înghițită de un gol negru și rece și fără nume. ceea ce trezește un sentiment inefabil de groază în mine e faptul că reporterița nu ne dă nici un sfat salvator de viață, nici o urare, nici o recomandare, în caz de pericol spargeți geamul, pentru cei care nu știu ce faceți nu știu cum, nu. totul e ca și stabilit, dinainte calculat, prevăzut, împlinit, adio. reporterița dispare de pe ecran și încep să se succeadă imagini cu niște obiecte zburătoare imense, de formă ciudată, dreptunghiulară, acostate la niște dane la fel de colosale, unde puhoaie de oameni-purici se calcă în picioare, într-o mișcare fără noimă. nave necunoscute pînă în prezent, pesemne. știu că ăsta e sfîrșitul, îmi privesc bunica. "

nu știu dacă mai sunteți aici cu mine (pariez că nu :)), dar sunt sigur că fiecare ați fost pus, la un moment sau altul, față în față cu premoniția Morții, cu iminența ei. e urît. să nu mai vorbim atunci cînd se întîmplă în vis, în tărîmul cel mai depărtat de voința sau puterea voastră. cîhhh.

nu știu de ce mă pot tulbura astfel de vise. mai ales că obsesia mea nu e lumii pieritoare în întuneric, ci în lumină. așa e, spaima războiului atomic și al iernii nucleare mă numără și pe mine. este o fotografie cu două fete la un picnic nuclear care mă bîntuie în mod special (cred că la don'șoara tuvia în brrlog am văzut-o de nu mă-nșel). liniștea și acceptarea. consimțămîntul ăsta tacit, dar solemn. mirosul sublim, preț de o fulgurație de secundă, al păcii dinaintea sfîrșitului lumii. îl simt destul de des, i have to go out with a bang! presimt uneori sfîrșitul cînd sunt la școală - nările mele freamătă de anticiparea aromei prietenoase de caldarîm cu șotron, dar sufocante ca de vinete coapte, cum îmi imaginez că se împrăștie în ținutul ăsta alb, nuclear, dureros de final.

în rest, diverse alte vise conținute în acest jurnal pe un an, zoomorfice, cu fete în hamace care atîrnă din cer, cu discuții intelectuale, cu săruturi și intarsii orientale, bla bla blu.

mă, dar erau niște vise, într-una din cărțile copilăriei mele, U.B.P.-ul editurii Chișinău, de Roald Dahl (acum în cine știe ce traducere slinoasă și pedofilă de la RAO), unde Uriașul Bun și Prietenos bea froboscot (vai, ce bun trebuie să fi fost după nume!), mînca în silă cacaveții și mergea cu micuța Sofi să prindă vise cu plasa de fluturi. o lua pe micuță pe umăr și porneau în ținutul neclar al viselor și coșmarelor. după ce le prindeau le închideau în borcane, le etichetau și le depozitau într-o magazie uriașă, ca se le sufle noaptea pe fereastră prichindeilor. visele erau frumoase, două-trei rînduri și o ilustrație fiecare, le-aș visa chiar acum.




___
iaca povestind despre ierni nucleare ce mi se făcu dor de ierni din alea adevărate, cre'că și dylan ăsta e de vină plus că i'm a sucka for winter wonderland. îmi plac aburii exalați și toți trecătorii încotoșmănați, parcă par mai vii în obraji. tot recele ăsta mi-a adus aminte de parisul anului trecut, cu cafenelele discrete, fericirea nereținută și cancerul din stațiile de metrou, și de fapt de toată franța cu poștalionu' ăla de amintiri. of, numiți-mă un sentimental bătrîn ce-și ia cafeaua cu două lingurițe de zahăr...

sper că nu v-am plictisit scriind, dar mai rar prind o dimineață așa ordonată, în care îmi pot relua vechea rutină de pe vremea cînd locuiam burlăcește și nu cot la cot cu libertățile altor trei oameni (sau parovi :p), și pentru care confortul meu începe abia unde se termină al lor. îmi fac o cafea, adulmec neapărat dimineața pe fereastră, muzica surdă și mă bucur de timpul meu, îl împart cu voi. (norocul e că de-acum, aceste dimineți se anunță mai dese, de cînd cu masterul și șomeria mea)