![obsessively irvin [where whales sail]](http://3.bp.blogspot.com/_F3mRul0xhLA/SQpt7jewYjI/AAAAAAAAAFU/egy8ZQSI-dY/S1600-R/headbanner.jpg)
sâmbătă, 26 noiembrie 2011
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
joi, 3 noiembrie 2011
această însemnare nu este despre scriitura mea
dar de fapt bineînțeles că este, pentru că deja vă gîndiți la asta, ceea ce ar fi putut să zică și magritte despre "ne-pipa" lui, deși a ales să zică altceva [nu matisse cum era să cred, o, providență!, și mai ales nici matisyahu, alt fel de pictor]. la fel cum o să vă rog să nu vă uitați la dreapta și o să mă și aștept să-mi dați ascultare.
ceea ce ne aduce la unul din punctele principale: despre ce dracu' vorbesc? ordinea în care gîndesc e o dezordine. nu mă aștept ca prin această însemnare să mă exonerez de toate păcatele. această însemnare nu e despre defectele mele.
această însemnare nu e despre ce-mi trebuie mie ca să mă pun pe scris. și anume: 1. starea "potrivită" (în loc de "potrivită" citiți orice set arbitrar sau circumstanțial de condiții pe care ți-l impui cînd de fapt nu-ți lipsește nimic). cum să-mi canalizez dumnezeiasca inspirație, cum să-mi cultiv spiritul alert? sunt meteo-sensibil, trăiesc din laude și din vreme însorită. dacă mai credeți o iotă din ce zic, nu vorbesc de premeditare, deci fără alarme la cinci dimineața, fără alcool sau iarbă, toate fiind experimente cu grad mai mic sau mai mare de succes, dar colaterale.
2. sunt dependent de o mașină ca să scriu. mașina, perfectibilă și nu prea îngăduitoare. sunt trei zile de cînd o tratez cu soluții software în loc să iau un creion și-o hîrtie hardware. chiar acum antivirusul scanează, e la 13%.
din 1 și 2 rezultă în litere luminoase legătura dintre creșterea numărului de obstacole și scăderea probabilității ca eu să scriu. (în general vreodată)
alt punct la care n-am nici o intenție să fac referire. cînd mă gîndesc la o scriitură (o vom numi așa supt convenție pînă ce-i găsim alt nume),... mă gîndesc adesea la lucruri mari, superbe. mă gîndesc la sateliții lui jupiter care într-o zi jupiteriană deviază de pe orbită cu un grad. la legături insolite precum aceea dintre spectrul culorilor și spectrul muzical. la unul din gândurile lui nichita stănescu. mă gîndesc la lucruri modeste și geniale care-mi vin, ghici cum, secvențial, și după aia trebuie să inventez o urzeală între ele, care adesea e cam străvezie și face să transpară mecanismul dedesubt, ceea ce nu-i prea onorabil. mai știți cum era siliconul ăla la tub pe care-l cîștigai la mare dacă împușcai rățuștele de plastic? era o chestie vîscoasă care venea sub diverse culori neon, o luai și-o lipeai de perete sau de obrazul fratelui. dup-aia trăgeai de ea să vezi cît se-ntinde și făceai tot felul de ochiuri în gelatina aia pînă ce în final ceda și se-mpărțea pe tot covorul. [x și y, lucruri magnifice, eminesc-hiperboreene, vor rămâne adesea uitate printre notițe, cu o simplă dată la căpătîi ]
această însemnare nu e nici despre o altă tară pe care-o am, i.e. tendința de a hiper-detalia, a-mi presăra textul cu amănunte ce nu pot decît enerva sau induce confuzie lectorului. demult, o persoană pe care-o stimam și care la rîndu-i vedea în mine un tînăr școlar promițător, mi-a reproșat că povestirile pe care le scorneam în chip de eseuri pentru teze (~ examen de sfîrșit de semestru) și olimpiade sunt f vii și evocatoare însă le lipsește o fixare în spațiul cultural, o încadrare pe care ți-o aduc numele proprii și ideile altora. desigur că la vremea aceea totul a fost simplificat, condescendent împachetat și redus la forma "n-ai destule citate în text", dar m-am prins eu de fază. asta în timp ce alții or fi perorat despre kant, despre etica protestantă și spiritul capitalismului, mai știu eu ce pana mea, îmi închipui. ce-a rezultat a fost că mi-am însușit sfatul binevoitor și mi l-am cam impus, aruncînd încolo și-ncoace cu nume de riscam să dau în name-dropping.
ei, în fine, această însemnare nu este despre scriitura mea mai mult decît zice titlul și nu e mai puțin decît credeți. am ascultat simfonia a șaptea a lui beethoven, care-mi place mai mult decît simfonia a patra.
blogul este acest spațiu personal ultim, în care vom perpetua maniacal aceleași iterații despre sine, de-acum pînă-n EOF().
ceea ce ne aduce la unul din punctele principale: despre ce dracu' vorbesc? ordinea în care gîndesc e o dezordine. nu mă aștept ca prin această însemnare să mă exonerez de toate păcatele. această însemnare nu e despre defectele mele.
această însemnare nu e despre ce-mi trebuie mie ca să mă pun pe scris. și anume: 1. starea "potrivită" (în loc de "potrivită" citiți orice set arbitrar sau circumstanțial de condiții pe care ți-l impui cînd de fapt nu-ți lipsește nimic). cum să-mi canalizez dumnezeiasca inspirație, cum să-mi cultiv spiritul alert? sunt meteo-sensibil, trăiesc din laude și din vreme însorită. dacă mai credeți o iotă din ce zic, nu vorbesc de premeditare, deci fără alarme la cinci dimineața, fără alcool sau iarbă, toate fiind experimente cu grad mai mic sau mai mare de succes, dar colaterale.
2. sunt dependent de o mașină ca să scriu. mașina, perfectibilă și nu prea îngăduitoare. sunt trei zile de cînd o tratez cu soluții software în loc să iau un creion și-o hîrtie hardware. chiar acum antivirusul scanează, e la 13%.
din 1 și 2 rezultă în litere luminoase legătura dintre creșterea numărului de obstacole și scăderea probabilității ca eu să scriu. (în general vreodată)
alt punct la care n-am nici o intenție să fac referire. cînd mă gîndesc la o scriitură (o vom numi așa supt convenție pînă ce-i găsim alt nume),... mă gîndesc adesea la lucruri mari, superbe. mă gîndesc la sateliții lui jupiter care într-o zi jupiteriană deviază de pe orbită cu un grad. la legături insolite precum aceea dintre spectrul culorilor și spectrul muzical. la unul din gândurile lui nichita stănescu. mă gîndesc la lucruri modeste și geniale care-mi vin, ghici cum, secvențial, și după aia trebuie să inventez o urzeală între ele, care adesea e cam străvezie și face să transpară mecanismul dedesubt, ceea ce nu-i prea onorabil. mai știți cum era siliconul ăla la tub pe care-l cîștigai la mare dacă împușcai rățuștele de plastic? era o chestie vîscoasă care venea sub diverse culori neon, o luai și-o lipeai de perete sau de obrazul fratelui. dup-aia trăgeai de ea să vezi cît se-ntinde și făceai tot felul de ochiuri în gelatina aia pînă ce în final ceda și se-mpărțea pe tot covorul. [x și y, lucruri magnifice, eminesc-hiperboreene, vor rămâne adesea uitate printre notițe, cu o simplă dată la căpătîi ]
această însemnare nu e nici despre o altă tară pe care-o am, i.e. tendința de a hiper-detalia, a-mi presăra textul cu amănunte ce nu pot decît enerva sau induce confuzie lectorului. demult, o persoană pe care-o stimam și care la rîndu-i vedea în mine un tînăr școlar promițător, mi-a reproșat că povestirile pe care le scorneam în chip de eseuri pentru teze (~ examen de sfîrșit de semestru) și olimpiade sunt f vii și evocatoare însă le lipsește o fixare în spațiul cultural, o încadrare pe care ți-o aduc numele proprii și ideile altora. desigur că la vremea aceea totul a fost simplificat, condescendent împachetat și redus la forma "n-ai destule citate în text", dar m-am prins eu de fază. asta în timp ce alții or fi perorat despre kant, despre etica protestantă și spiritul capitalismului, mai știu eu ce pana mea, îmi închipui. ce-a rezultat a fost că mi-am însușit sfatul binevoitor și mi l-am cam impus, aruncînd încolo și-ncoace cu nume de riscam să dau în name-dropping.
ei, în fine, această însemnare nu este despre scriitura mea mai mult decît zice titlul și nu e mai puțin decît credeți. am ascultat simfonia a șaptea a lui beethoven, care-mi place mai mult decît simfonia a patra.
blogul este acest spațiu personal ultim, în care vom perpetua maniacal aceleași iterații despre sine, de-acum pînă-n EOF().
luni, 24 octombrie 2011
poezie scrisă în timp ce ea vorbea la telefon, cu rimă împerecheată
șase oase la pătrat
te-am iubit dar n-ai aflat
noi săream ignari șotronul
hades și cu persefonul
o, dar n-am cuvinte reci
ca să te îmbiu să pleci -
cam în fiecare zi
n-am cincizeci și trei de mii
de-ai fi una aș fi alta
și aș șterge-o mîine-n malta,
nu știu cum și mă închin
patru secole-n declin
te persuadez în pripă
poate ai să mă fecunzi o clipă,
nu știu alte de există
astăzi e o labă tristă
o, băiete, sunt doar șoapte,
suflă-ți nasul lung în lapte,
ia tu visul ăst scabros,
poartă-ți inima pe dos
iar cînd s-a suna de seară
să nu ieși pe poartă afară;
am o groază de idei
stau de veghe în hamei.
duminică, 23 octombrie 2011
miercuri, 7 septembrie 2011
citate
am început acum o vreme să colecționez citate din cărți și apoi, încetul cu încetul, acestea au venit din toate părțile. ceea ce la început a fost o simplă enumerare de cugetări uzitate a devenit, prin mania mea de a compune și-a clădi, o colecție variată de fragmente de interes general, a cărei obîrșie a rămas, în principal, beletristica. cu timpul însă, pe lîngă piedica fizică de a manevra o astfel de colecție în continuă creștere, s-au mai ridicat și o seamă de alte întrebări: cît poți decupa dintr-un pasaj ca acesta să rămînă relevant oricărei situații? ai voie să subliniezi o anumită parte dacă aceasta nu reiese altcumva, decît prin contextul romanului în care apare? poți merge chiar pînă la a omite un personaj sau o circumstanță ficțională pentru a ajusta ideea? practica omiterii unei porțiuni apare adesea, reprezentată de elipse: "(...)".
din ce în ce mai des mi se pare că pasajele mele sunt tot mai insuficiente pe măsură ce le "extrag" cu tot mai multă generozitate. ce este, pînă la urmă, un citat dacă nu punem în contrapondere o măsură de referință? cum putem raporta o frază, sau douăzeci și două - un context atît de îngrădit - la întreaga amploare a existenței?
dacă de fapt citatul este întreaga carte? dacă lucrurile nu se opresc nici măcar aici?
martie 4, 2011.
din ce în ce mai des mi se pare că pasajele mele sunt tot mai insuficiente pe măsură ce le "extrag" cu tot mai multă generozitate. ce este, pînă la urmă, un citat dacă nu punem în contrapondere o măsură de referință? cum putem raporta o frază, sau douăzeci și două - un context atît de îngrădit - la întreaga amploare a existenței?
dacă de fapt citatul este întreaga carte? dacă lucrurile nu se opresc nici măcar aici?
martie 4, 2011.
vineri, 19 august 2011
venting
“
Maybe what I'm saying is, is the world might be evolving the way a person evolves. Right? Like, I mean, me for example. Am I getting worse? Am I improving? I don't know. When I was younger, I was healthier, but I was, uh, whacked with insecurity, you know? Now I'm older and my problems are deeper, but I'm more equipped to handle them.
”
it was - and is - definitely the worst of times. hardly anything appears to be going my way lately, yet as overbearing as it all may be i'm somehow bound to overcome. it is a tiresome journey to make and every single time i am amazed as to how i manage to resurface. i wish there was more to say about this but i seem to have shed all my bitterness from last night.
on a slightly more injurious sidenote, i wish that everybody who keeps revving the engines of their motorbikes past my window day and night get what's coming to them, i.e. a bloody accident. so that they, too, can writhe in agony.
”
it was - and is - definitely the worst of times. hardly anything appears to be going my way lately, yet as overbearing as it all may be i'm somehow bound to overcome. it is a tiresome journey to make and every single time i am amazed as to how i manage to resurface. i wish there was more to say about this but i seem to have shed all my bitterness from last night.
on a slightly more injurious sidenote, i wish that everybody who keeps revving the engines of their motorbikes past my window day and night get what's coming to them, i.e. a bloody accident. so that they, too, can writhe in agony.
this is, afterall, a blog, so i can legitimately vent.
*
other than that, i send out a heartfelt thanks to all that have been linking to my blog for the past few weeks, for whatever reason. it's a really gratifying feeling to know that your written thoughts have touched someone. to the rest of my readers, ditto.
miercuri, 17 august 2011
Mr. Death's Blue Lips
urc treptele clădirii în ruină. ecoul pașilor mei pe dalele de marmură mă precede, escaladînd cele două etaje. o veche clădire în stil art nouveau, probabil o reședință grandioasă odinioară, acum adăpostește un bar pentru cei neconsolați și prea puțin altceva.
pe ușa modestului stabiliment apare deodată - și inima-mi sare o bătaie - vai, dar cum să-l cheme?... luc era? nu, trebuie să fie ceva cu j... jerôme, da, parcă așa... a trecut atîta vreme... vio trebuie să-l fi invitat din dorința de a organiza o reuniune insolită, așa cum îi stă în fire, dar n-am habar de unde se cunosc cei doi. cuvintele nu mă încap, iar băiatul al cărui nume nu mi-l amintesc cu precizie dar pe care-l știu atît de bine e și el vizibil emoționat. l-am cunoscut în primele mele zile în nordul înghețat al franței, eu eram pierdut într-o lume cu totul nouă, iar el tocmai se înscrisese la studii de film. desigur, putea foarte bine să fi fost și filozofie. stăteam amîndoi în fața orarului comun și încercam să deslușim materiile de curs. curios cum franceza mea stîlcită de pe atunci poate să ne fi adus laolaltă. deși era mai mic cu un an reușea să mă fascineze prin ideea lui despre lume ca loc al tuturor și-al nimănui, era un boem îndărătnic și convingător; datorită lui am început să fumez țigări răsucite de mine însumi, să cer filtre de țigară aiurea, pe stradă. îmi amintesc cum a zis odată că dacă nu-l prinde facultatea pe care oricum o alesese dintr-un capriciu, o să renunțe și-o să se întoarcă așa cum a venit, fluierînd, la casa lui de la țară. cele cîteva întîlniri cu el au fost scurte și memorabile, dar niciodată n-am avut senzația că vom crea un pod peste ani - el s-a ținut în cele din urmă de promisiune și a dispărut fără urmă, ștergîndu-și propriul nume din memoria mea lacomă de a-l înlocui cu numele unei piese de teatru sau cu amintirea vreunei relații insipide. cum a ajuns, ani mai tîrziu, tocmai la strasbourg, în această cafenea sordidă, alături de mine și de vio, îmi e neclar.
-franțuz nenorocit, i-am aruncat, stăteam aici ca vladimir și estragon și habar n-aveam c-o să apari!
jerôme, luc sau guillaume (vă dați seama că nu era momentul să-l întreb cum îl cheamă!) a zîmbit dezvelindu-și dinții albi și pătrați, dar parcă era a zecea parte a zîmbetului său din amintirea mea.
după momentele tulburătoare de regăsire, ne-am regăsit încet-încet verva de altădată; iar dacă cineva a fost cabotin acela n-am fost eu. am rîs și-am glumit fără să observ cum localul s-a umplut treptat, și în curînd a trebuit să strigăm ca să răzbim în tumultul vocilor din jurul nostru.
tot ce s-a întîmplat apoi s-a succedat cu viteza sîngelui amestecat cu alcool din vinele mele. la un moment dat am avut senzația că întrezăresc, dincolo de paravan, la celălalt separeu, capul buclat - dintre toate capetele buclate! - al cristinei săftescu, oh doamne, al cristinei săftescu!
-ciao, cristina!
se-ntoarce, mă privește, zîmbește de parcă m-ar fi recunoscut (afurisit de zîmbet alegoric!), își ia într-un tîrziu privirea. acum la masă sunt mulți, se rîde. cineva a glumit pe seama barmanului, un tip bondoc la vreo cincizeci de ani. rîd și eu de rîsul celorlalți, deși îmi amintesc că barmanul îmi e drag. vio vorbește cu cineva într-un colț. lîngă mine sunt un tip și-o tipă; înțeleg ce-și spun dar pur și simplu nu-mi dau seama în ce limbă. acum știu după cine mă uit: după amicul boem, după tînărul lee anderson al lui vian, a cărei dispariție fu în aceeași măsură intempestivă ca și apariția sa.
după ce mă despart de cei de la masă, îl iau pe vio, cedînd rugăminților sale, și mergem să salutăm fetele din celălalt separeu. mă conving acum că am văzut-o pe cristina săftescu. la masă cu ea mai sunt cîteva figuri cunoscute, printre care și alexandra tomici. presupun că majoritatea sunt români. mai sunt și cîteva fete pe care nu le cunosc dar bravez, ca un adolescent bravez, glumesc cu fiecare privindu-le în ochi și simt roșeața cum mi se adună în obraji după multă multă vreme, dar nu știu dacă e de la îndrăzneala mea inexplicabilă sau de la băutură.
ne așezăm la masă. e acolo și iza, lesbiana, "lezbianca" cum îi ziceam odată, absentă, de o paloare cadaverică, droguée dincolo de orice limită, cu ochii exoftalmici și sticloși pe jumătate închiși. mă cuprinde stupoarea, însă nici vorbă să mă fi remarcat.
-...cătălin, nu-mi acorzi atenție...
mă întorc spre cristina, care pornise într-o tiradă despre cum noi cei din diasporă ar trebui să ne raliem, cum nu se aștepta la o surpriză așa plăcută precum prezența mea, și o groază de alte chestii care se pierdeau în zgomotul de fundal.
la un moment dat mă trezește vocea lui tony, barmanul, care venise să-i facă scandal izei.
-ai împrumutat bicicleta pentru ultima oară, m-auzi? deja e de o săptămînă la tine și afurisitul de cadru e strîmb, un cauciuc are pană! ce dracu' e în capu' ăla al tău? cînd ai să te pui pe picioare?
iza pare să-și fi revenit întrucîtva, protestează moderat, dar nu e în stare să-și pledeze cauza. tony pleacă furios, iar un bărbat de la masă glumește grosolan că ar lua-o el acasă să-i umfle roata.
cristina continua să vorbească în urechea mea dreaptă și m-am întrebat dacă făcuse vreodată vreo pauză. discursul ei era din ce în ce mai estompat. am încercat să-mi concentrez auzul asupra verbelor în locul substantivelor ca să-mi fac o idee despre ce vorbește. privirea îmi fugea la degetele pe care și le trecea prin păr, ochii prindeau cînd un detaliu cînd o amețeală de culori în mișcare.
îl las pe vio în urmă, sporovăind fără conștiință sau măcar conștiență. la bar îmi achit datoria și-i strecor lui tony un pol.
-bătrîne, e deja dimineață, asigură-te că fata asta se urcă pe bicicletă cînd pleacă.
limba mi se lovește incontrolabil de dinți cînd vorbesc. nu știu ce sentimente confuze mă încearcă.
aerul de afară e rece, et facta est lux. vreau să scap de mirosul de alcool și de sărut beat. slavă domnului, geanta e încă pe umăr. pornesc înfrigurat pe boulevard de l'esplanade, către bancomatul de la universitate, să-mi recuperez cei douăzeci de euro risipiți.
chiar acolo, în penumbra rozalie ce presimte dimineața, l-am zărit. stătea rezemat de zidul unei case, pe partea opusă liniilor de tramvai. privirea îi era pierdută în zare și părul dansa ca iarba bătută de vînt. avea gura întredeschisă, n-a schițat nici un gest cînd m-am apropiat, bălăbănindu-mă. de fapt, n-a sesizat prezența mea în nici un fel, așa cum am fost eu în stare să mi-o fac cunoscută. orice efort a fost în zadar. luc sau jerôme sau gaston părea că stă acolo neclintit de multă vreme. oricît de neverosimil ar fi fost, unul din ultimele lucruri pe care mi le amintesc din noaptea aia e chipul lui, cu ochii injectați și buzele vinete de frig.
joi, 4 august 2011
Borges, IX. Pumnalul
“
Într-un sertar al mesei de scris, printre hîrtii și scrisori, interminabil visează pumnalul simplul său vis de tigru, iar mîna tresare atunci cînd îl atinge, iar metalul tresare și el, metalul care, în fiecare atingere, presimte omorul pentru care a fost făurit.
Uneori îmi stîrnește înduioșare. Asemenea tărie, asemenea credință, asemenea trufie - impasibilă sau inocentă -, și anii trec, iată, zadarnici.
”
Într-un sertar al mesei de scris, printre hîrtii și scrisori, interminabil visează pumnalul simplul său vis de tigru, iar mîna tresare atunci cînd îl atinge, iar metalul tresare și el, metalul care, în fiecare atingere, presimte omorul pentru care a fost făurit.
Uneori îmi stîrnește înduioșare. Asemenea tărie, asemenea credință, asemenea trufie - impasibilă sau inocentă -, și anii trec, iată, zadarnici.
”
miercuri, 3 august 2011
02/08
cînd am închis din nou ochii mi-am imaginat fără voia mea un coridor lung, săpat în peretele de la capul patului. coridorul din acest nou spațiu, al lumii pe care-o vezi cu ochii închiși, se termină într-o ogivă, iar lungimea sa întortocheată și cavernoasă amplifică sunetul unor pași care se apropie. rezonanța face ca fiecare pas decis al unui pantof cu toc și posibil cu blacheu să sune ca un oftat prelung, care mai apoi se transformă într-un bocănit surd, care mai apoi se transformă într-un bocănit audibil. bocănitul se apropie de auzul meu și se stinge. judecînd după scîrțîitul parchetului, am ghicit că oricine trebuie să fi fost a pătruns în cameră prin intrarea boltită și se apropie tiptil de mine. am închis ochii strîns și am ciulit urechile: auzeam suflarea străină aplecată deasupra mea. mi-am ținut respirația și m-am prefăcut mort. auzul mi s-a întețit, vibrația timpanului a devenit tensiunea și încordarea mea toată, așa că am simțit în fiecare os și tendon această voce șoptită și strigată -
cătălin!
m-am trezit și m-am readus, încetul cu încetul, din nou pe hartă: patul meu, timișoara, după-amiaza, trenul de ieri, numele meu. m-am răsucit ca să caut în dreapta pe cineva, fără să găsesc pe nimeni. în pat doarme lîngă mine n.. mă întreb cum se face că nu m-a trezit. simt că e deja tîrziu și trebuia să fac anumite lucruri. ea e cea care se trezește mereu înainte și se ridică în capul oaselor făcînd să pîrîie grinzile patului, oprește alarma de la celular și se ridică, pășind senin pe parchet, să bea un pahar cu apă. acest ritual infailibil are darul de a mă readuce în simțire. dar azi nu.
e tîrziu dar apasă pe mine oboseala somnului de după-amiază. cu prețul unui mic efort mi-o imaginez pe n. trează, oprind alarma, pășind senin, deșteptîndu-mă. deschid ochii, o aud clar, îmi spune niște lucruri inteligibile, hai trezește-te, mă, tu-ți dai seama cît e ceasul, tre' s-o sun pe mama. eu încerc să reacționez dar îmi dau brusc seama că totul a fost imaginație, eu dorm în continuare și n. doarme lîngă mine. mă uimește puterea închipuirii mele așa că mai încerc o dată și încă o dată, voluntar și infatigabil. mereu același rezultat, îmi imaginez viața trează, iar cînd deschid ochii, o văd și n-o văd dormind lîngă mine pe n..
conștient de situația mea și hotărît să mă trezesc de-a binelea, dau să mă ridic dar constat că sunt lipit de așternut. nu-mi pot ridica nici un deget, nu pot mișca un mușchi. vreau să-i dau un brînci lui n., vreau să strig după ajutor dar gura mea e seacă. abia reușesc să-mi țin pleoapele deschise. mă întreb cum ar fi să fie așa pentru totdeauna.
aici.
marți, 19 iulie 2011
vaca nță
oficial începe ziua-de-făcut-nimica. a fost vacanță, am adulmecat-o încă înainte să vină și-am luat-o la picior în prima secundă în care am putut. dar cîtă fugă poate să fugă un om, voi ce credeți? azi nu-mi trebuie nici măcar alcool și nici n-o să-mi consult lista de to do. deocamdată îmi sunt suficiente niște acid jazz și-o carte răcoroasă. mai mult nu vreau să deconspir. am niște însemnări plănuite încă din vremea cînd mergeam la înot, deci o să vă stimulez feed-ul ca să zic așa, în zilele ce vin, pentru că viața noastră în timpurile moderne este un afurisit de scroll-down continuu și o știți :D
just a perfect day, feed the animals in the zoo.
de pe albumul
just a perfect day, feed the animals in the zoo.
de pe albumul
luni, 27 iunie 2011
cam cum stăm
de două săptămîni nevăzuți. mai multe valize cu conținutul împrăștiat în drum și un apartament ușor străin de cel pe care-l lăsasem în urmă alegînd orașe franțuzești, allemande și ploioase. schimbăm vechi și noi cuvinte, le înghițim repede în timp ce mîinile ni se încrucișează peste cutia cu biscuiți topiți de la marks & spencer: degete și guri mînjite de ciocolată.
– sunt urîtă, spune, pe tonul celei mai frumoase fete din lume.
eu răspund ceva pentru a o consola, dar cea mai frumoasă fată din lume rîde și-și strînge genunchii pe scaun.
our life is not a movie or maybe. de ce spun asta, pentru că bucătăria dintr-o dată nu mai e bucătărie ci un ecran imax iar lucrurile din ea sunt recuzită care susține intriga dintre noi. biscuiți butaforici care miros a creioane ascuțite – de fiecare dată cînd ridic unul sparg al patrulea zid.
pentru voi povestea noastră e carte, dar pentru noi e film. a explicat-o paul auster:
“You know, if it seems compelling, you follow it, and then, in following it, more things occur. It's a process of accumulation, I think.”
față în față cu un viitor mereu incert, învățăm cu fiecare pas cine suntem, cam cum stăm.
– sunt urîtă, spune, pe tonul celei mai frumoase fete din lume.
eu răspund ceva pentru a o consola, dar cea mai frumoasă fată din lume rîde și-și strînge genunchii pe scaun.
our life is not a movie or maybe. de ce spun asta, pentru că bucătăria dintr-o dată nu mai e bucătărie ci un ecran imax iar lucrurile din ea sunt recuzită care susține intriga dintre noi. biscuiți butaforici care miros a creioane ascuțite – de fiecare dată cînd ridic unul sparg al patrulea zid.
pentru voi povestea noastră e carte, dar pentru noi e film. a explicat-o paul auster:
“You know, if it seems compelling, you follow it, and then, in following it, more things occur. It's a process of accumulation, I think.”
față în față cu un viitor mereu incert, învățăm cu fiecare pas cine suntem, cam cum stăm.
vineri, 29 aprilie 2011
de bine
iac-așa mă plimbam eu pe stradă hooked on endorfină cînd am aflat răspunsul la vechea întrebare unde se duc porumbeii cînd se duc?.
miercuri, 2 martie 2011
doar un sentiment de 1:47
cîteodată nu m-am simțit atît de singur în viața mea. care viață, care a mea? sunt doar un concept care pictează în litere-furnici alte concepte ca mine. n-aș vrea să înțelegeți (și prin înțelegeți mă adresez colectivului de alter egi) asta ca pe-o lamentare ci ca pe o dizlocare lucidă și inevitabilă: a mea de oamenii piese-de-puzzle. eu sunt piesa cea orfană, colțul din mijloc. pe ceilalți îi prefac în litere, poate cuvinte, oricum stări frugale de agregare. or limba cuvintelor e o plasă lacrimogenă și ridicolă care mi se strînge pe carne și mă neîncape tragic, mă exponentizez matematic, livresc și fatal, îmi caut mîntuirea cu lanterna într-un dicționar.
poate că de-acum va fi primăvară pentru că rîvnesc din adîncul tiroidei o scăpare. voi merge în natură, dezbărat de acele tabieturi de care rîdeam cu ș., dezbărat de idealuri-capcană și planuri angoasante. voi fi un animal nemuritor și pornind de-atunci voi tot bate pămîntul cu late labe. mă puteți cita cu asta.
e doar un sentiment de 1:47 am, în contrapunct. mîine adică azi sau alaltăieri sau mi-e totuna, o să am un altul.
poate că de-acum va fi primăvară pentru că rîvnesc din adîncul tiroidei o scăpare. voi merge în natură, dezbărat de acele tabieturi de care rîdeam cu ș., dezbărat de idealuri-capcană și planuri angoasante. voi fi un animal nemuritor și pornind de-atunci voi tot bate pămîntul cu late labe. mă puteți cita cu asta.
e doar un sentiment de 1:47 am, în contrapunct. mîine adică azi sau alaltăieri sau mi-e totuna, o să am un altul.
vineri, 18 februarie 2011
descoperiri recente
cum s-a întîmplat să am cîteva zile nesperat de libere (de fapt nu știu dacă e așa, nu pot să zic că mă dau de ceasul morții să rezolv chestii iminente și asta încă de ani buni; probabil ceea ce se schimbă e relația mea cu timpul. știți ideea - pe măsură ce îmbătrînești se contrage timpul - uite cît e ceasul și nici nu știu ce-am făcut azi!)
nu, nu, nu, parantezele, moartea mea -
cum s-a întîmplat să am cîteva zile nesperat de libere, am fost plăcut surprins de cele de mai jos. sunt cu titlul de recomandări. dedicații speciale, dacă vreți. dacă n-ați auzit de niciunele, ei bine, în apărarea mea, ce rost are să vă repet ce-ați mai auzit și de la alții? :p am să menționez un exemplu / categorie.
carte.
rené daumal, muntele analog
roman despre călătoria unui grup de prieteni în vederea ascensiunii și cuceririi unui munte din emisfera sudică, al cărui pisc este inaccesibil muritorilor. alegorie a unui suprarealist, muntele este unul simbolic iar expediția inițiatică se oprește în mijlocul unei fraze din capitolul cinci, fiindcă autorul moare scriind-o. ipoteza este că experimentele lui daumal cu tot felul de chemicale psihotrope i-au grăbit moartea astfel că citind cartea (111 pagini) beneficiați numai de o călătorie dus.
muzică.
robyn hitchcock
sau "de ce ne mai trebuie un alt compozitor englez?". pentru că și el, ca și mine, visează noaptea la trenuri. cu muzica aici sunt pe teren minat, fiecare își găsește și apără propriii (e, am scris cu trei i, am scris? :D) idoli-cult, așa că ascultați și voi și vedeți de se prinde. ei zic că l-a copiat pe syd barrett, membrul evaziv al pink floyd (nu vă place asta? vi-l recomand pe barrett!)
film.
Otac na Sluzbenom Putu (Emir Kusturica, 1985) [Tata în călătorie de serviciu]
asta e o mențiune cu totul și cu totul specială. marea mea căutare în viață era pentru un film văzut cu bunicii mei într-o noapte tare demult pe tvr, avînd aceste trei indicii:
1. trebuia să fie rusesc sau balcanic (din ce-mi aminteam despre chipurile diafane ale actorilor)
2. perioada în care a fost filmat: anii '60-'80 (aici trebuie să recunosc că memoria mi-a jucat puțin feste, îmi aminteam că filmul e alb negru)
3. (și cel mai important) melodia care și-a ars amprenta în memoria mea auditivă este valurile dunării. este acea melodie care te face să deșerți lacrimi de copil în pernă în timp ce cînți barca pe valuri plutește ușooor...
ani de zile acest film m-a eludat în fel și chip, cînd am crezut că sunt mai aproape, atunci m-am înșelat mai grozav. sunt fericit azi să spun că acel film este cel de-al doilea al lui kusturica și cu nici un strop mai puțin emoționant ca atunci, la zece ani. este filmul meu preferat.
film în pregătire.
nu știu cum am reușit să aflu că ne așteaptă anul ăsta aventurile animate ale lui tin tin :D și-ncă pregătite de spielberg + peter jackson, stăpînul inelelor, înainte de mult-așteptatul său Hobbit în două părți. aici un fel de teaser.
serie documentară.
BBC's Last Chance to See e ceva ce nu vreți să ratați. da, un alt documentar despre specii pe cale de dispariție, o să ziceți. mă, vă provoc să lansați un episod și după cinci minute să încercați să vă-ndepărtați. atît, n-ai cum! în șase episoade, șase specii amenințate cu extincția acum douăzeci de ani, revizitate. dar ce platouri de filmare! madagascar, noua zeelandă, mexic, ești ca și acolo, împreună cu cei doi nebuni. originalul a fost douglas adams cel cu ghidul autostopistului, acum înlocuit de stephen fry, minunat. unul din puținele travelogues pe care le-am urmărit în ritm susținut.
serie animată.
un om al secolului 35 se revoltă împotriva androizilor care au pus stăpînire pe tot, inclusiv pe rolul de modele nud în școlile de artă. muzică feerică, animație minunată.
http://www.ifc.com/unclothed-man-in-the-35th-century-ad/
un site.
http://irinawerning.com/back-to-the-fut/back-to-the-future/
nu, nu, nu, parantezele, moartea mea -
cum s-a întîmplat să am cîteva zile nesperat de libere, am fost plăcut surprins de cele de mai jos. sunt cu titlul de recomandări. dedicații speciale, dacă vreți. dacă n-ați auzit de niciunele, ei bine, în apărarea mea, ce rost are să vă repet ce-ați mai auzit și de la alții? :p am să menționez un exemplu / categorie.
carte.
rené daumal, muntele analog
roman despre călătoria unui grup de prieteni în vederea ascensiunii și cuceririi unui munte din emisfera sudică, al cărui pisc este inaccesibil muritorilor. alegorie a unui suprarealist, muntele este unul simbolic iar expediția inițiatică se oprește în mijlocul unei fraze din capitolul cinci, fiindcă autorul moare scriind-o. ipoteza este că experimentele lui daumal cu tot felul de chemicale psihotrope i-au grăbit moartea astfel că citind cartea (111 pagini) beneficiați numai de o călătorie dus.
muzică.
robyn hitchcock
sau "de ce ne mai trebuie un alt compozitor englez?". pentru că și el, ca și mine, visează noaptea la trenuri. cu muzica aici sunt pe teren minat, fiecare își găsește și apără propriii (e, am scris cu trei i, am scris? :D) idoli-cult, așa că ascultați și voi și vedeți de se prinde. ei zic că l-a copiat pe syd barrett, membrul evaziv al pink floyd (nu vă place asta? vi-l recomand pe barrett!)
film.
Otac na Sluzbenom Putu (Emir Kusturica, 1985) [Tata în călătorie de serviciu]
asta e o mențiune cu totul și cu totul specială. marea mea căutare în viață era pentru un film văzut cu bunicii mei într-o noapte tare demult pe tvr, avînd aceste trei indicii:
1. trebuia să fie rusesc sau balcanic (din ce-mi aminteam despre chipurile diafane ale actorilor)
2. perioada în care a fost filmat: anii '60-'80 (aici trebuie să recunosc că memoria mi-a jucat puțin feste, îmi aminteam că filmul e alb negru)
3. (și cel mai important) melodia care și-a ars amprenta în memoria mea auditivă este valurile dunării. este acea melodie care te face să deșerți lacrimi de copil în pernă în timp ce cînți barca pe valuri plutește ușooor...
ani de zile acest film m-a eludat în fel și chip, cînd am crezut că sunt mai aproape, atunci m-am înșelat mai grozav. sunt fericit azi să spun că acel film este cel de-al doilea al lui kusturica și cu nici un strop mai puțin emoționant ca atunci, la zece ani. este filmul meu preferat.
film în pregătire.
nu știu cum am reușit să aflu că ne așteaptă anul ăsta aventurile animate ale lui tin tin :D și-ncă pregătite de spielberg + peter jackson, stăpînul inelelor, înainte de mult-așteptatul său Hobbit în două părți. aici un fel de teaser.
serie documentară.
BBC's Last Chance to See e ceva ce nu vreți să ratați. da, un alt documentar despre specii pe cale de dispariție, o să ziceți. mă, vă provoc să lansați un episod și după cinci minute să încercați să vă-ndepărtați. atît, n-ai cum! în șase episoade, șase specii amenințate cu extincția acum douăzeci de ani, revizitate. dar ce platouri de filmare! madagascar, noua zeelandă, mexic, ești ca și acolo, împreună cu cei doi nebuni. originalul a fost douglas adams cel cu ghidul autostopistului, acum înlocuit de stephen fry, minunat. unul din puținele travelogues pe care le-am urmărit în ritm susținut.
serie animată.
un om al secolului 35 se revoltă împotriva androizilor care au pus stăpînire pe tot, inclusiv pe rolul de modele nud în școlile de artă. muzică feerică, animație minunată.
http://www.ifc.com/unclothed-man-in-the-35th-century-ad/
un site.
http://irinawerning.com/back-to-the-fut/back-to-the-future/
vineri, 11 februarie 2011
Repetatele Încercări ale lui Hans A. de a Transcende Lumea Senzorială și ce s-a Întîmplat după ce nu a Reușit, II
29 iunie 19...
începînd cu ziua de vineri am hotărît să nu mai ies la lumina zilei. am aici toate cele necesare pentru a-mi duce un trai modest, înconjurat de obiectele-mi familiare, de amintirile pe care mi le trezesc și de considerațiile mele intime.
pornesc de azi să-mi aștern gîndurile pe hîrtie în speranța că într-o bună zi notațiile acestea îmi vor aduce salvarea sau, în ochii nu mai contează cui, o expiere întîrziată și fără de folos.
iată, sunt cîteva zile de cînd mi-am restrîns hotarele existenței la cîțiva metri pătrați, un pat din cîteva grinzi, un scrin burdușit cu cărți și o masă de scris și deja mi se pare că ceea ce se află în afara vederii mele, dincolo de acești pereți scorojiți se transformă într-un imaginar zglobiu de peltea, ca acela pe care-l poți împunge cu capătul furculiței și-ți creează iluzia de mișcare, tot în același timp amăgindu-te că-i poți parcurge cu privirea căile translucide.
dincolo de acești pereți e tot gîndul meu, care străbate orașul la pas de gigant, trasînd hărți pe unde calcă și proiectînd speranțele și visele mele în fiecare bulgăr de materie și în fiecare suflare - eu sunt cosmogonul lumii dindărătul pereților.
2 iulie
îmi sunt inexplicabile cuvintele de mai sus, ca nescrise de mîna mea ci fabricate de o instanță străină ce vrea să mă facă de ocară. NU! eu sunt hans și nu credeți pe nimeni altcineva! îmi repet numele acesta în fiecare dimineață și înainte să dorm ca să uit de însingurarea nocturnă. este o formulă magică care într-o zi mi se va revela în toată plinătatea sensului pe care acum sunt prea slab ca să-l cuprind.
8 iulie
aseară a fost foarte cald, noaptea toridă mă cufunda în saltea ca într-un coșciug. am aruncat salteaua cît colo și am lăsat așternuturile să se zvînte. am dormit așa, gol pe osatura patului și am visat un negru elegant într-un frac, la volanul unui automobil bentley. conducea pe un drum de costișă, undeva pe rivieră.
15 iulie
astăzi am avut la mic dejun ouă de prepeliță și lapte proaspăt. am delegat portăreasa să-mi facă toate cumpărăturile, în fiecare dimineață ciocănește discret la ușă (eu sunt treaz de ore) și, neauzind nici un răspuns din partea mea, lasă pungile proptite de tocul ușii și coboară treptele fără prea mult zgomot. i-am spus că am tifos sau așa ceva ca să pot avea liniștea necesară. biata de ea, fredrika, a înghițit fiecare cuvînt, a jurat să mă ajute cum va putea și n-a vrut să audă de vreun ban. nici c-aș fi avut să-i dau vreunul. astă-seară mă tratez cu bere, o bere pentru un rege muribund!
15 iulie, seara
scriu cu mare înfrigurare aceste rînduri și cu teama continuă că nu vor ajunge să se materializeze. am băut în speranța că lucrurile vor escalada mai repede, căutarea de sine va căpăta însemnătate, în schimb mi-am amintit doar de ultimele nopți ale Omului de Lume hans, cînd rădeam spuma de pe halbe și cîntam pînă la răgușeală alături de amicul Anselm, camarad din copilărie. pe-atunci ne schimbam capace de stilou și pumni, apoi confidențe și în cele din urmă iubite. nu era mult, dar cred că eram fericit.
m-am plimbat dintr-o odaie în cealaltă și am revăzut fiecare amantă care s-a proptit fără pudoare de tăblia patului, s-a întins pe jos sau s-a privit în oglindă pe sub genele-i lungi. am revăzut-o pe Anne-Marie, pe Suzana cu al său grain de beauté, pe gemenele Anke și Christel, pe Ebba, faimoasa actriță de vodevil, acum doar o fantomă, pe Marthe, pe Patricia, Seraphina, Nina și Sherry. de fiecare dintre ele îmi amintesc ca parte a vieții mele tumultoase de tînăr înamorat, însă oricît aș vrea, nu-mi pot rechema culoarea, mirosul sau gustul niciuneia. se prea poate ca niciodată să nu le fi cunoscut cu adevărat, ci să mă fi văzut doar pe mine în ele. amărala berii mă apasă, e mult de cînd nu am mai băut.
20 iulie
nopțile-mi sunt tot mai scurte în ciuda solstițiului care a trecut de mult. ziua mi-o petrec între scurte momente de luciditate (ca acesta) și lungi perioade de așteptare febrilă, cu privirea pierdută în vagi depărtări. nu știu ce să mă mai întreb, nu mai sper.
30 iulie
azi fredrika a venit gătită în straie de sărbătoare și cu o fundă mare în cap. am învățat să-i presimt venirea încă de cînd deschide ușa palierului, să-i aud pașii înghesuiți de femeie ce n-a cunoscut vreun bărbat, să număr douăzeci sau douăzeci și doi și să mă furișez pînă la ușă ca s-o privesc pe gaura cheii. aplecîndu-se să-mi lase tîrguielile, lăsă privirilor mele cea mai ademenitoare priveliște în adîncimea generoasă a pieptului ei puternic. în mine se treziră sentimente contrarii.
6 august
trăiesc mereu între cei patru merei pereți, mă învîrt ca un leu în cușcă, dar sper (speranță semantică și artificială) ca într-o bună zi să-mi găsesc mîntuirea ca din groapa cu lei. adesea mă proiectez în cele mai absurde sau subversive situații, mă revolt pe muțește împotriva încastrării, tăcerea-mi face inima să-mi bată și-n cap.
uneori, noaptea, între zvîcniri bruște și neașteptate mi se pare că în sfîrșit întrevăd posibilitatea unei alte lumi care s-o cuprindă și explice pe aceasta, aud cu urechi invizibile frînturi din muzicalitatea unei altei limbi, cu cuvintele sau lipsa cuvintelor ei. în această limbă metasenzorială sensul e redat înaintea limbajului. am premoniția unei neverosimile probe a tuturor celor bănuite, însă ceva în mine îmi spune că secretul trebuie să fie numai al meu, iar pînă dimineața totul e uitat.
9 august
sunt tot mai slăbit și tot mai aproape. casa e plină de carafe de apă, uitate ici și colo, numai de pe urma apei mai trăiesc. azi am purtat o discuție cu tatăl meu, mi-a zis că războiul se apropie cu pași repezi, să fug din țară, dar am ripostat că un rege nu-și părăsește niciodată poporul pentru că el e dumnezeul care locuiește în sufetele lor înfricoșate și dumnezeu nu cunoaște timp sau îngrădire. tatăl meu nu a răspuns nimic, era un protestant de care religia fugise odată cu anii.
toată ziua am petrecut-o într-un soi de delir, îmi știu numele dar mi-e frică să-i rostesc pînă și prima literă de groază să nu invoc cine știe ce apariție teribilă în modesta locuință care demult mi-a rămas prea mică.
după-amiază am deschis geamul să privesc soarele reflectîndu-se în clădirea circulară de vizavi. am renunțat de mult la comodități burgheze precum ceasornicul așa că estimez ora după reflecția soarelui în geamurile dispuse circular care aruncă, la rîndul lor, lumina de-a lungul camerei, parcursă de acest fascicul de aur în zece minute numărate. în funcție de distanța la care ne aflăm de următorul echinocțiu, ora mea de admirație a luminii solare vine tot mai devreme.
seara mă prinde la geam, scrutînd lungimea străzii, cu ochii tăiați de vîntul unei ierni depărtate. privesc șirul de ochi mecanici ai automobilelor, încercînd să mă imortalizez în chiar acea clipă. în minte am, nu știu de ce, vechea mea analogie în care viața e o încercare de a pluti la suprafața apei, și cum felul în care îți dispui gîndurile te poate cufunda în adînc sau sălta pentru o gură de aer. structura gîndului este în cumpănă cu cea a naturii, spune giordano bruno.
ultimele cîteva rînduri ale însemnării sunt scrise în grabă și indescifrabile. jurnalul lui Hans A. se încheie cu această ultimă intrare:
10 august, dimineața
odată cu primele ore totul reintră în funcțiune. dintr-o simplă privire de ansamblu în josul străzii am înțeles că lumea-și împlinea, pentru încă o dată, menirea: vînzătorii de fructe vindeau, bancarii tranzacționau, muncitorii stradali nivelau găurile din pavaj, mai departe, am fugit eu cu mintea, scriitorii scriau, marinarii din portul vecin erau probabil cocoțați sus pe vele, un tip de pe străzile din dresda trecea, probabil, prin fața unor vitrine, aruncînd flegmatic mucul ud în marginea drumului iar eu aveam de mult o datorie neplătită.
acesta e sfîrșitul jurnalului lui Hans A. e greu de spus exact ce s-a întîmplat în acele ore ale nopții dintre 9 și 10 august, ce a realizat sau ce nu a realizat, sau ce a făcut după aceea, însă cert e că nimeni nu l-a mai văzut de atunci iar casa a fost curînd retrocedată statului, care nu era nici social-democrat și n-avea nici vreo simpatie pentru regi inventați. puținele obiecte personale și mobilierul modest au fost arse.
poate că haosul dinăuntrul lui Hans A. a cerut să corespundă unui cosmos din afară; poate că Hans A. era, pînă la urmă, nebun, așa cum zicea toată lumea.
începînd cu ziua de vineri am hotărît să nu mai ies la lumina zilei. am aici toate cele necesare pentru a-mi duce un trai modest, înconjurat de obiectele-mi familiare, de amintirile pe care mi le trezesc și de considerațiile mele intime.
pornesc de azi să-mi aștern gîndurile pe hîrtie în speranța că într-o bună zi notațiile acestea îmi vor aduce salvarea sau, în ochii nu mai contează cui, o expiere întîrziată și fără de folos.
iată, sunt cîteva zile de cînd mi-am restrîns hotarele existenței la cîțiva metri pătrați, un pat din cîteva grinzi, un scrin burdușit cu cărți și o masă de scris și deja mi se pare că ceea ce se află în afara vederii mele, dincolo de acești pereți scorojiți se transformă într-un imaginar zglobiu de peltea, ca acela pe care-l poți împunge cu capătul furculiței și-ți creează iluzia de mișcare, tot în același timp amăgindu-te că-i poți parcurge cu privirea căile translucide.
dincolo de acești pereți e tot gîndul meu, care străbate orașul la pas de gigant, trasînd hărți pe unde calcă și proiectînd speranțele și visele mele în fiecare bulgăr de materie și în fiecare suflare - eu sunt cosmogonul lumii dindărătul pereților.
2 iulie
îmi sunt inexplicabile cuvintele de mai sus, ca nescrise de mîna mea ci fabricate de o instanță străină ce vrea să mă facă de ocară. NU! eu sunt hans și nu credeți pe nimeni altcineva! îmi repet numele acesta în fiecare dimineață și înainte să dorm ca să uit de însingurarea nocturnă. este o formulă magică care într-o zi mi se va revela în toată plinătatea sensului pe care acum sunt prea slab ca să-l cuprind.
8 iulie
aseară a fost foarte cald, noaptea toridă mă cufunda în saltea ca într-un coșciug. am aruncat salteaua cît colo și am lăsat așternuturile să se zvînte. am dormit așa, gol pe osatura patului și am visat un negru elegant într-un frac, la volanul unui automobil bentley. conducea pe un drum de costișă, undeva pe rivieră.
15 iulie
astăzi am avut la mic dejun ouă de prepeliță și lapte proaspăt. am delegat portăreasa să-mi facă toate cumpărăturile, în fiecare dimineață ciocănește discret la ușă (eu sunt treaz de ore) și, neauzind nici un răspuns din partea mea, lasă pungile proptite de tocul ușii și coboară treptele fără prea mult zgomot. i-am spus că am tifos sau așa ceva ca să pot avea liniștea necesară. biata de ea, fredrika, a înghițit fiecare cuvînt, a jurat să mă ajute cum va putea și n-a vrut să audă de vreun ban. nici c-aș fi avut să-i dau vreunul. astă-seară mă tratez cu bere, o bere pentru un rege muribund!
15 iulie, seara
scriu cu mare înfrigurare aceste rînduri și cu teama continuă că nu vor ajunge să se materializeze. am băut în speranța că lucrurile vor escalada mai repede, căutarea de sine va căpăta însemnătate, în schimb mi-am amintit doar de ultimele nopți ale Omului de Lume hans, cînd rădeam spuma de pe halbe și cîntam pînă la răgușeală alături de amicul Anselm, camarad din copilărie. pe-atunci ne schimbam capace de stilou și pumni, apoi confidențe și în cele din urmă iubite. nu era mult, dar cred că eram fericit.
m-am plimbat dintr-o odaie în cealaltă și am revăzut fiecare amantă care s-a proptit fără pudoare de tăblia patului, s-a întins pe jos sau s-a privit în oglindă pe sub genele-i lungi. am revăzut-o pe Anne-Marie, pe Suzana cu al său grain de beauté, pe gemenele Anke și Christel, pe Ebba, faimoasa actriță de vodevil, acum doar o fantomă, pe Marthe, pe Patricia, Seraphina, Nina și Sherry. de fiecare dintre ele îmi amintesc ca parte a vieții mele tumultoase de tînăr înamorat, însă oricît aș vrea, nu-mi pot rechema culoarea, mirosul sau gustul niciuneia. se prea poate ca niciodată să nu le fi cunoscut cu adevărat, ci să mă fi văzut doar pe mine în ele. amărala berii mă apasă, e mult de cînd nu am mai băut.
20 iulie
nopțile-mi sunt tot mai scurte în ciuda solstițiului care a trecut de mult. ziua mi-o petrec între scurte momente de luciditate (ca acesta) și lungi perioade de așteptare febrilă, cu privirea pierdută în vagi depărtări. nu știu ce să mă mai întreb, nu mai sper.
30 iulie
azi fredrika a venit gătită în straie de sărbătoare și cu o fundă mare în cap. am învățat să-i presimt venirea încă de cînd deschide ușa palierului, să-i aud pașii înghesuiți de femeie ce n-a cunoscut vreun bărbat, să număr douăzeci sau douăzeci și doi și să mă furișez pînă la ușă ca s-o privesc pe gaura cheii. aplecîndu-se să-mi lase tîrguielile, lăsă privirilor mele cea mai ademenitoare priveliște în adîncimea generoasă a pieptului ei puternic. în mine se treziră sentimente contrarii.
6 august
trăiesc mereu între cei patru merei pereți, mă învîrt ca un leu în cușcă, dar sper (speranță semantică și artificială) ca într-o bună zi să-mi găsesc mîntuirea ca din groapa cu lei. adesea mă proiectez în cele mai absurde sau subversive situații, mă revolt pe muțește împotriva încastrării, tăcerea-mi face inima să-mi bată și-n cap.
uneori, noaptea, între zvîcniri bruște și neașteptate mi se pare că în sfîrșit întrevăd posibilitatea unei alte lumi care s-o cuprindă și explice pe aceasta, aud cu urechi invizibile frînturi din muzicalitatea unei altei limbi, cu cuvintele sau lipsa cuvintelor ei. în această limbă metasenzorială sensul e redat înaintea limbajului. am premoniția unei neverosimile probe a tuturor celor bănuite, însă ceva în mine îmi spune că secretul trebuie să fie numai al meu, iar pînă dimineața totul e uitat.
9 august
sunt tot mai slăbit și tot mai aproape. casa e plină de carafe de apă, uitate ici și colo, numai de pe urma apei mai trăiesc. azi am purtat o discuție cu tatăl meu, mi-a zis că războiul se apropie cu pași repezi, să fug din țară, dar am ripostat că un rege nu-și părăsește niciodată poporul pentru că el e dumnezeul care locuiește în sufetele lor înfricoșate și dumnezeu nu cunoaște timp sau îngrădire. tatăl meu nu a răspuns nimic, era un protestant de care religia fugise odată cu anii.
toată ziua am petrecut-o într-un soi de delir, îmi știu numele dar mi-e frică să-i rostesc pînă și prima literă de groază să nu invoc cine știe ce apariție teribilă în modesta locuință care demult mi-a rămas prea mică.
după-amiază am deschis geamul să privesc soarele reflectîndu-se în clădirea circulară de vizavi. am renunțat de mult la comodități burgheze precum ceasornicul așa că estimez ora după reflecția soarelui în geamurile dispuse circular care aruncă, la rîndul lor, lumina de-a lungul camerei, parcursă de acest fascicul de aur în zece minute numărate. în funcție de distanța la care ne aflăm de următorul echinocțiu, ora mea de admirație a luminii solare vine tot mai devreme.
seara mă prinde la geam, scrutînd lungimea străzii, cu ochii tăiați de vîntul unei ierni depărtate. privesc șirul de ochi mecanici ai automobilelor, încercînd să mă imortalizez în chiar acea clipă. în minte am, nu știu de ce, vechea mea analogie în care viața e o încercare de a pluti la suprafața apei, și cum felul în care îți dispui gîndurile te poate cufunda în adînc sau sălta pentru o gură de aer. structura gîndului este în cumpănă cu cea a naturii, spune giordano bruno.
ultimele cîteva rînduri ale însemnării sunt scrise în grabă și indescifrabile. jurnalul lui Hans A. se încheie cu această ultimă intrare:
10 august, dimineața
odată cu primele ore totul reintră în funcțiune. dintr-o simplă privire de ansamblu în josul străzii am înțeles că lumea-și împlinea, pentru încă o dată, menirea: vînzătorii de fructe vindeau, bancarii tranzacționau, muncitorii stradali nivelau găurile din pavaj, mai departe, am fugit eu cu mintea, scriitorii scriau, marinarii din portul vecin erau probabil cocoțați sus pe vele, un tip de pe străzile din dresda trecea, probabil, prin fața unor vitrine, aruncînd flegmatic mucul ud în marginea drumului iar eu aveam de mult o datorie neplătită.
acesta e sfîrșitul jurnalului lui Hans A. e greu de spus exact ce s-a întîmplat în acele ore ale nopții dintre 9 și 10 august, ce a realizat sau ce nu a realizat, sau ce a făcut după aceea, însă cert e că nimeni nu l-a mai văzut de atunci iar casa a fost curînd retrocedată statului, care nu era nici social-democrat și n-avea nici vreo simpatie pentru regi inventați. puținele obiecte personale și mobilierul modest au fost arse.
poate că haosul dinăuntrul lui Hans A. a cerut să corespundă unui cosmos din afară; poate că Hans A. era, pînă la urmă, nebun, așa cum zicea toată lumea.
joi, 10 februarie 2011
Repetatele Încercări ale lui Hans A. de a Transcende Lumea Senzorială și ce s-a Întîmplat după ce nu a Reușit
nu de puține ori i s-a zis nebun acestui Hans A., care-și ducea zilele ascuns în mansarda sa de pe baumstraße. în repetate rînduri a faultat bunul gust prezentîndu-se la diverse serate și susținînd în fața inopinatului auditoriu că se trage din străvechea stirpe habsburgică și că menirea lui sfîntă ca ultim vlăstar al monarhiei este să-și reclame dreptul divin și să facă ordine în viața tumultoasă a țării. după ce lumea s-a plictisit să-i mai asculte poveștile, nu a mai fost invitat nicăieri, astfel că a început să-și caute supușii prin tavernele și speluncile îmbîcsite de mirosul de mahoarcă și de mirosul celor care-o fumau, prizau sau mestecau. altercațiile frecvente pe care le-a provocat prin patetismul specific i-au adus curînd o seamă de necazuri la care se mai adaugă și datoriile financiare pe care renta sa modestă îl obliga să le contracte.
Hans A. era un client fidel al lupanarelor și reușise să-și creeze prin carisma sa - de care nu ducea lipsă - o anumită reputație, iar printre admiratoare mai erau cîte unele care uitau să-i ceară plata, ba chiar îl urmau în mansarda sa și-i deveneau, pentru o vreme, concubine.
într-una din seri, scuturat de imaginea unor copii care trăgeau după ei un leș de cîine, se hotărî să urce în mansardă și să nu mai coboare de acolo pînă ce fie el, fie lumea se va fi schimbat. începînd cu iunie 23, Hans A. nu mai fu văzut colindînd străzile cu pasul lui bezmetic.
jurnalul lui stă mărturie pentru acele zile de izolare atroce:
Hans A. era un client fidel al lupanarelor și reușise să-și creeze prin carisma sa - de care nu ducea lipsă - o anumită reputație, iar printre admiratoare mai erau cîte unele care uitau să-i ceară plata, ba chiar îl urmau în mansarda sa și-i deveneau, pentru o vreme, concubine.
într-una din seri, scuturat de imaginea unor copii care trăgeau după ei un leș de cîine, se hotărî să urce în mansardă și să nu mai coboare de acolo pînă ce fie el, fie lumea se va fi schimbat. începînd cu iunie 23, Hans A. nu mai fu văzut colindînd străzile cu pasul lui bezmetic.
jurnalul lui stă mărturie pentru acele zile de izolare atroce:
miercuri, 26 ianuarie 2011
2 x precizare
unu. pentru toți iubitorii lui jarmush: cine este jarmush? se ortografiază: j-a-r-m-u-s-c-h. sigur este și un jim jarmush pe undeva care o tot ține din sughiț în sughiț. probabil tot stimabilii îi îndrăgesc și pe binecunoscuții akira curoseaua, udi allen, tim buton, român pulanschi, frații coien, elia cazan, frank capră. un gust așa complex în ale filmului că nu-l poți împărți la 2 fără să-ți dea cu virgulă. de la ei am putea extrage cunoștințe prețioase precum răspunsul la întrebarea: cum miroase interiorul nasului?
doi. toți tinerii conștienți vestimentar (mă fofilez ca pe ace printre categorisiri sociale :D) erijați în esteți (n-am zis isteți!) sunt rugați să se prezinte la cea mai apropiată Zară unde prin maldărul de hăinuțe de cocos la sold e sigur că o să găsească un autentic j. michel basquiat XL. le recomand, complementar, cu drag, o cutie cu Merda d'Artista. (iar voi vedeți documentarul Radiant Child și filmul în care apare - imdb).
doi. toți tinerii conștienți vestimentar (mă fofilez ca pe ace printre categorisiri sociale :D) erijați în esteți (n-am zis isteți!) sunt rugați să se prezinte la cea mai apropiată Zară unde prin maldărul de hăinuțe de cocos la sold e sigur că o să găsească un autentic j. michel basquiat XL. le recomand, complementar, cu drag, o cutie cu Merda d'Artista. (iar voi vedeți documentarul Radiant Child și filmul în care apare - imdb).
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
cărți de dat
mai jos, în premieră, marea mea donație de cărți!! [my grand once-in-a-lifetime free book giveaway bonanza extraordinaire]: anume pentru oamenii care ajung pe aici, am redactat o listă cu cărțile pe care vreau să le dau mai departe pentru o viață mai bună (o viață mai bună a cărților, să simtă și ele că li se acordă atenție). după o vreme, lista asta va ajunge și prin alte locuri așa că aveți exclusivitate. nu contează unde locuiți sau cît de bine vă știu de pe blog sau aiurea, n-aveți decît să reclamați cărțile pe care le vreți ( în limita a 2-3, mă gîndeam :) )
(nici nu mă întrebați de unde și pînă unde vă pocnește vreun titlu de pe-aici; vă sfătuiesc să nu repetați greșeala mea și să mergeți numai după ce știți că veți - măcar - frunzări. majoritatea sunt ediții noi, din 2000 încoace, deși mai există și ocazionala carte de anticariat. vă cam dați seama după caz. oferta e valabilă în limita stocului disponibil, îmi rezerv totuși dreptul de a mă răzgîndi în penultima clipă :p
n/a - Almanah 1995, ed. Magazin International (cu integrame partial rezolvate)
n/a - Dictionar EN-RO/RO-EN, ed. Aula, 35.000 termeni - dat
n/a - Nici un Zeu in Cosmos. Culegere de Texte de anticipatie pe teme ateiste
Almodovar, Pedro - Patty Diphusa - dată
Barthelme, Donald - Regele
Blandiana, Ana - Sertarul cu Aplauze - oprită
Gherman, Silviu - Scurta si Plictisitoarea viata a lui Kjus. Povestiri - dată
Golea, Claudia - Planeta Tokyo - oprită
Golea, Claudia - Tokyo By Night. Planeta Tokyo 2 - oprită
Goma, Paul - Soldatul Ciinelui
Grisham, John - The Rain Maker (in limba engleza)- dată
Hoffman, Alice - Regina de Gheata
Larian, Sonia - Bietele Corpuri
Pavel Dora - Agata Murind. (Premiul USR 2003)- dată
Pavese, Cesare - Casa de pe Colina - dată
Tanizaki, Junichiro - Jurnalul unui Batran Nebun - oprită
Yourcenar, Marguerite - Piatra Filosofala - dată
(nici nu mă întrebați de unde și pînă unde vă pocnește vreun titlu de pe-aici; vă sfătuiesc să nu repetați greșeala mea și să mergeți numai după ce știți că veți - măcar - frunzări. majoritatea sunt ediții noi, din 2000 încoace, deși mai există și ocazionala carte de anticariat. vă cam dați seama după caz. oferta e valabilă în limita stocului disponibil, îmi rezerv totuși dreptul de a mă răzgîndi în penultima clipă :p
n/a - Almanah 1995, ed. Magazin International (cu integrame partial rezolvate)
n/a - Dictionar EN-RO/RO-EN, ed. Aula, 35.000 termeni - dat
n/a - Nici un Zeu in Cosmos. Culegere de Texte de anticipatie pe teme ateiste
Almodovar, Pedro - Patty Diphusa - dată
Barthelme, Donald - Regele
Blandiana, Ana - Sertarul cu Aplauze - oprită
Gherman, Silviu - Scurta si Plictisitoarea viata a lui Kjus. Povestiri - dată
Golea, Claudia - Planeta Tokyo - oprită
Golea, Claudia - Tokyo By Night. Planeta Tokyo 2 - oprită
Goma, Paul - Soldatul Ciinelui
Grisham, John - The Rain Maker (in limba engleza)- dată
Hoffman, Alice - Regina de Gheata
Larian, Sonia - Bietele Corpuri
Pavel Dora - Agata Murind. (Premiul USR 2003)- dată
Pavese, Cesare - Casa de pe Colina - dată
Tanizaki, Junichiro - Jurnalul unui Batran Nebun - oprită
Yourcenar, Marguerite - Piatra Filosofala - dată
vineri, 21 ianuarie 2011
întrebările zilei
- de ce cînd intri într-o brutărie din asta anacronică deasupra căreia scrie PÎINE (a nu se confunda î-ul din PÎINE cu grafia mea obișnuită cu î :D) vei găsi invariabil oamenii ce poartă nume vizibil din altă epocă? un om într-un trench-coat (trenci) din ăla de care-avea, îmi imaginez, bunică-meu prin perioada nouvelle vague a anilor '50/'60 comandă 101 colaci și un covrig (!). pe ce nume rețin, întreabă brutăreasa, și ea într-o uniformă din aia cu bonețică și toată pătată cu făină. grigore agache îngînă omul pe un ton umil, care parcă cere compasiune, știți, nu vă supărați, așa se întîmplă să mă cheme. sincer, nu m-ar fi mirat nici dac-ar fi răspuns gligorie ureache, nicicînd nu m-am simțit mai nelalocul meu, în paltonul meu retro, cu frizura mea în unghi și ținuta indie anii '80.
- unde se găsesc umbrele care să nu se frîngă la primul vînt mai puternic, naibului?
- de ce nu te poți vedea mai des cu prieteni vechi? chiar dacă ei locuiesc în același oraș și își pun, aproape sigur, aceeași întrebare?
- oare blondele sunt atrase doar de blonzi? roșcatele de roșcați, și tot așa? mare parte din istoricul meu sentimental pare să certifice acest lucru. și nu, părul vopsit nu se pune. de asemenea, trebuie ținut cont de faptul că uneori apar comportamente nespecifice culorii părului, de exemplu o blondă poate să se comporte ca o șatenă dacă într-un fel sau altul și-a interiorizat această culoare. cu alte cuvinte, generează părul arhetipuri? statistic vorbind; nu-mi pasă că ați sedus odată o albinoasă într-o stație de metrou. aștept considerații, argumentări.
- din ce se face pasta aia elastică și sărată care vine pe "covrigii cu sare"? cum, care pastă? ați mîncat și voi covrigii ăia într-o curte a școlii, într-un gimnaziu uitat.
- operațional, da, dar cum vezi conceptual un minus infinit?
- (o reiterare a unei mai vechi a mea dileme) de ce trebuie mereu să fie cheia în ultimul buzunar în care o cauți?
toate acestea s-au întîmplat în capul meu azi. mi se par, totuși, întrebări cu un fundament mai solid decît, iată, februarie 18, 2009: oare căderea în depresiune accelerează creșterea părului facial? de cercetat. sau aprilie 29, 2010: mă întrebam ieri pe stradă, oare a scăzut rata violurilor în românia în ultimii 30-40 de ani? odată cu anihilarea segregației sexelor, etc
mîine, pe blog, o surpriză!
marți, 4 ianuarie 2011
viziuni burlești
 |
| jean-michel basquiat, riding with death, 1988 |
am, ca de obicei, parte de cel mai ciudat amalgam de vise posibile. începînd cu visul în care tipul din american psycho (o să-mi amintesc imediat și numele deși e unul din actorii mei preferați) este torturat brutal de prietena lui dintr-un motiv derizoriu, iar prin "brutal" încerc sa spun că născocesc, în vis, cele mai șocante, mai impresionante mie, feluri de a estropia un om, mă asociez adesea cu protagonistul visului și tot rahatul capătă proporții ca și cum dintr-un sadism vreau să-mi aplic chiar mie cele mai înfiorătoare chinuri. se începe prin secționarea metodică a abdomenului astfel ca eviscerarea să fie una prelungă și excesiv de conștientă, apoi se trece la abrevierea diverselor extremități inestetice organismului, servindu-se de un cuțit de bucătărie sau chiar de o armă de foc, apoi într-un final se acordă atenție celor mai sensibile și delicate falii și crevase ale corpului astfel profanat și chiar la feluri inedite de sodomie. reușesc să evadez la timp din mintea chinuitului Christian Bale (v-am zis eu că-mi amintesc) pentru a-mi obnubila experienței directe ultimele cazne, de o perversitate fără seamăn. într-un final, agățîndu-se de ultimul firicel de viață, cu suvițe groase și negre atîrnîndu-i din fiecare eroică plagă, fosta glorie a filmelor-cult Bale se tîrăște afară din camera de tortură și se aruncă în jos pe o scară cu balustradă și o mie de trepte de marmură albă pînă ce se pierde într-un abis nedeslușit.
visul următor începe fără nici un cuvînt înainte. bunicii mei pierd trenul pînă la paris. este agitație mare în familie, mă ofer să sun după taxiuri însă în locul lor vin doar ambulanțe și nimănui nu i se pare straniu că nu există de fapt nici un tren cu ruta Drobeta Turnu-Severin-Paris și nici că jumătate din bunicii mei nu mai pot prinde nici un tren.
fără să mă gîndesc prea mult, iată-mă într-un șanț la marginea unui drum de pădure. un iepure, în confruntare directă cu un pui de lup, se zbate și tresaltă în toate direcțiile, împrejmuit de abur cald. la final, puiul de lup zace într-o baltă de sînge, cu două găuri mari si roșii decupate în grumaz. în fundal cîntă: "i could have daaanced all night, i could have daaanced all day..."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)