cam cum stăm

de două săptămîni nevăzuți. mai multe valize cu conținutul împrăștiat în drum și un apartament ușor străin de cel pe care-l lăsasem în urmă alegînd orașe franțuzești, allemande și ploioase. schimbăm vechi și noi cuvinte, le înghițim repede în timp ce mîinile ni se încrucișează peste cutia cu biscuiți topiți de la marks & spencer: degete și guri mînjite de ciocolată.

– sunt urîtă, spune, pe tonul celei mai frumoase fete din lume.

eu răspund ceva pentru a o consola, dar cea mai frumoasă fată din lume rîde și-și strînge genunchii pe scaun.
our life is not a movie or maybe. de ce spun asta, pentru că bucătăria dintr-o dată nu mai e bucătărie ci un ecran imax iar lucrurile din ea sunt recuzită care susține intriga dintre noi. biscuiți butaforici care miros a creioane ascuțite – de fiecare dată cînd ridic unul sparg al patrulea zid.

pentru voi povestea noastră e carte, dar pentru noi e film. a explicat-o paul auster:

“You know, if it seems compelling, you follow it, and then, in following it, more things occur. It's a process of accumulation, I think.”

față în față cu un viitor mereu incert, învățăm cu fiecare pas cine suntem, cam cum stăm.

de bine

iac-așa mă plimbam eu pe stradă hooked on endorfină cînd am aflat răspunsul la vechea întrebare unde se duc porumbeii cînd se duc?.

doar un sentiment de 1:47

cîteodată nu m-am simțit atît de singur în viața mea. care viață, care a mea? sunt doar un concept care pictează în litere-furnici alte concepte ca mine. n-aș vrea să înțelegeți (și prin înțelegeți mă adresez colectivului de alter egi) asta ca pe-o lamentare ci ca pe o dizlocare lucidă și inevitabilă: a mea de oamenii piese-de-puzzle. eu sunt piesa cea orfană, colțul din mijloc. pe ceilalți îi prefac în litere, poate cuvinte, oricum stări frugale de agregare. or limba cuvintelor e o plasă lacrimogenă și ridicolă care mi se strînge pe carne și mă neîncape tragic, mă exponentizez matematic, livresc și fatal, îmi caut mîntuirea cu lanterna într-un dicționar.
poate că de-acum va fi primăvară pentru că rîvnesc din adîncul tiroidei o scăpare. voi merge în natură, dezbărat de acele tabieturi de care rîdeam cu ș., dezbărat de idealuri-capcană și planuri angoasante. voi fi un animal nemuritor și pornind de-atunci voi tot bate pămîntul cu late labe. mă puteți cita cu asta.

e doar un sentiment de 1:47 am, în contrapunct. mîine adică azi sau alaltăieri sau mi-e totuna, o să am un altul.

descoperiri recente

cum s-a întîmplat să am cîteva zile nesperat de libere (de fapt nu știu dacă e așa, nu pot să zic că mă dau de ceasul morții să rezolv chestii iminente și asta încă de ani buni; probabil ceea ce se schimbă e relația mea cu timpul. știți ideea - pe măsură ce îmbătrînești se contrage timpul - uite cît e ceasul și nici nu știu ce-am făcut azi!)

nu, nu, nu, parantezele, moartea mea -

cum s-a întîmplat să am cîteva zile nesperat de libere, am fost plăcut surprins de cele de mai jos. sunt cu titlul de recomandări. dedicații speciale, dacă vreți. dacă n-ați auzit de niciunele, ei bine, în apărarea mea, ce rost are să vă repet ce-ați mai auzit și de la alții? :p am să menționez un exemplu / categorie.


carte.

rené daumal, muntele analog
roman despre călătoria unui grup de prieteni în vederea ascensiunii și cuceririi unui munte din emisfera sudică, al cărui pisc este inaccesibil muritorilor. alegorie a unui suprarealist, muntele este unul simbolic iar expediția inițiatică se oprește în mijlocul unei fraze din capitolul cinci, fiindcă autorul moare scriind-o. ipoteza este că experimentele lui daumal cu tot felul de chemicale psihotrope i-au grăbit moartea astfel că citind cartea (111 pagini) beneficiați numai de o călătorie dus.


muzică.

robyn hitchcock
sau "de ce ne mai trebuie un alt compozitor englez?". pentru că și el, ca și mine, visează noaptea la trenuri. cu muzica aici sunt pe teren minat, fiecare își găsește și apără propriii (e, am scris cu trei i, am scris? :D) idoli-cult, așa că ascultați și voi și vedeți de se prinde. ei zic că l-a copiat pe syd barrett, membrul evaziv al pink floyd (nu vă place asta? vi-l recomand pe barrett!)


film.

Otac na Sluzbenom Putu (Emir Kusturica, 1985) [Tata în călătorie de serviciu]
asta e o mențiune cu totul și cu totul specială. marea mea căutare în viață era pentru un film văzut cu bunicii mei într-o noapte tare demult pe tvr, avînd aceste trei indicii:
1. trebuia să fie rusesc sau balcanic (din ce-mi aminteam despre chipurile diafane ale actorilor)
2. perioada în care a fost filmat: anii '60-'80 (aici trebuie să recunosc că memoria mi-a jucat puțin feste, îmi aminteam că filmul e alb negru)
3. (și cel mai important) melodia care și-a ars amprenta în memoria mea auditivă este valurile dunării. este acea melodie care te face să deșerți lacrimi de copil în pernă în timp ce cînți barca pe valuri plutește ușooor...
ani de zile acest film m-a eludat în fel și chip, cînd am crezut că sunt mai aproape, atunci m-am înșelat mai grozav. sunt fericit azi să spun că acel film este cel de-al doilea al lui kusturica și cu nici un strop mai puțin emoționant ca atunci, la zece ani. este filmul meu preferat.


film în pregătire.

nu știu cum am reușit să aflu că ne așteaptă anul ăsta aventurile animate ale lui tin tin :D și-ncă pregătite de spielberg + peter jackson, stăpînul inelelor, înainte de mult-așteptatul său Hobbit în două părți. aici un fel de teaser.


serie documentară.

BBC's Last Chance to See e ceva ce nu vreți să ratați. da, un alt documentar despre specii pe cale de dispariție, o să ziceți. mă, vă provoc să lansați un episod și după cinci minute să încercați să vă-ndepărtați. atît, n-ai cum! în șase episoade, șase specii amenințate cu extincția acum douăzeci de ani, revizitate. dar ce platouri de filmare! madagascar, noua zeelandă, mexic, ești ca și acolo, împreună cu cei doi nebuni. originalul a fost douglas adams cel cu ghidul autostopistului, acum înlocuit de stephen fry, minunat. unul din puținele travelogues pe care le-am urmărit în ritm susținut.


serie animată.

un om al secolului 35 se revoltă împotriva androizilor care au pus stăpînire pe tot, inclusiv pe rolul de modele nud în școlile de artă. muzică feerică, animație minunată.
http://www.ifc.com/unclothed-man-in-the-35th-century-ad/


un site.
http://irinawerning.com/back-to-the-fut/back-to-the-future/

Repetatele Încercări ale lui Hans A. de a Transcende Lumea Senzorială și ce s-a Întîmplat după ce nu a Reușit, II

29 iunie 19...

începînd cu ziua de vineri am hotărît să nu mai ies la lumina zilei. am aici toate cele necesare pentru a-mi duce un trai modest, înconjurat de obiectele-mi familiare, de amintirile pe care mi le trezesc și de considerațiile mele intime.

pornesc de azi să-mi aștern gîndurile pe hîrtie în speranța că într-o bună zi notațiile acestea îmi vor aduce salvarea sau, în ochii nu mai contează cui, o expiere întîrziată și fără de folos.

iată, sunt cîteva zile de cînd mi-am restrîns hotarele existenței la cîțiva metri pătrați, un pat din cîteva grinzi, un scrin burdușit cu cărți și o masă de scris și deja mi se pare că ceea ce se află în afara vederii mele, dincolo de acești pereți scorojiți se transformă într-un imaginar zglobiu de peltea, ca acela pe care-l poți împunge cu capătul furculiței și-ți creează iluzia de mișcare, tot în același timp amăgindu-te că-i poți parcurge cu privirea căile translucide.

dincolo de acești pereți e tot gîndul meu, care străbate orașul la pas de gigant, trasînd hărți pe unde calcă și proiectînd speranțele și visele mele în fiecare bulgăr de materie și în fiecare suflare - eu sunt cosmogonul lumii dindărătul pereților.


2 iulie

îmi sunt inexplicabile cuvintele de mai sus, ca nescrise de mîna mea ci fabricate de o instanță străină ce vrea să mă facă de ocară. NU! eu sunt hans și nu credeți pe nimeni altcineva! îmi repet numele acesta în fiecare dimineață și înainte să dorm ca să uit de însingurarea nocturnă. este o formulă magică care într-o zi mi se va revela în toată plinătatea sensului pe care acum sunt prea slab ca să-l cuprind.


8 iulie

aseară a fost foarte cald, noaptea toridă mă cufunda în saltea ca într-un coșciug. am aruncat salteaua cît colo și am lăsat așternuturile să se zvînte. am dormit așa, gol pe osatura patului și am visat un negru elegant într-un frac, la volanul unui automobil bentley. conducea pe un drum de costișă, undeva pe rivieră.


15 iulie

astăzi am avut la mic dejun ouă de prepeliță și lapte proaspăt. am delegat portăreasa să-mi facă toate cumpărăturile, în fiecare dimineață ciocănește discret la ușă (eu sunt treaz de ore) și, neauzind nici un răspuns din partea mea, lasă pungile proptite de tocul ușii și coboară treptele fără prea mult zgomot. i-am spus că am tifos sau așa ceva ca să pot avea liniștea necesară. biata de ea, fredrika, a înghițit fiecare cuvînt, a jurat să mă ajute cum va putea și n-a vrut să audă de vreun ban. nici c-aș fi avut să-i dau vreunul. astă-seară mă tratez cu bere, o bere pentru un rege muribund!


15 iulie, seara

scriu cu mare înfrigurare aceste rînduri și cu teama continuă că nu vor ajunge să se materializeze. am băut în speranța că lucrurile vor escalada mai repede, căutarea de sine va căpăta însemnătate, în schimb mi-am amintit doar de ultimele nopți ale Omului de Lume hans, cînd rădeam spuma de pe halbe și cîntam pînă la răgușeală alături de amicul Anselm, camarad din copilărie. pe-atunci ne schimbam capace de stilou și pumni, apoi confidențe și în cele din urmă iubite. nu era mult, dar cred că eram fericit.

m-am plimbat dintr-o odaie în cealaltă și am revăzut fiecare amantă care s-a proptit fără pudoare de tăblia patului, s-a întins pe jos sau s-a privit în oglindă pe sub genele-i lungi. am revăzut-o pe Anne-Marie, pe Suzana cu al său grain de beauté, pe gemenele Anke și Christel, pe Ebba, faimoasa actriță de vodevil, acum doar o fantomă, pe Marthe, pe Patricia, Seraphina, Nina și Sherry. de fiecare dintre ele îmi amintesc ca parte a vieții mele tumultoase de tînăr înamorat, însă oricît aș vrea, nu-mi pot rechema culoarea, mirosul sau gustul niciuneia. se prea poate ca niciodată să nu le fi cunoscut cu adevărat, ci să mă fi văzut doar pe mine în ele. amărala berii mă apasă, e mult de cînd nu am mai băut.


20 iulie

nopțile-mi sunt tot mai scurte în ciuda solstițiului care a trecut de mult. ziua mi-o petrec între scurte momente de luciditate (ca acesta) și lungi perioade de așteptare febrilă, cu privirea pierdută în vagi depărtări. nu știu ce să mă mai întreb, nu mai sper.


30 iulie

azi fredrika a venit gătită în straie de sărbătoare și cu o fundă mare în cap. am învățat să-i presimt venirea încă de cînd deschide ușa palierului, să-i aud pașii înghesuiți de femeie ce n-a cunoscut vreun bărbat, să număr douăzeci sau douăzeci și doi și să mă furișez pînă la ușă ca s-o privesc pe gaura cheii. aplecîndu-se să-mi lase tîrguielile, lăsă privirilor mele cea mai ademenitoare priveliște în adîncimea generoasă a pieptului ei puternic. în mine se treziră sentimente contrarii.


6 august

trăiesc mereu între cei patru merei pereți, mă învîrt ca un leu în cușcă, dar sper (speranță semantică și artificială) ca într-o bună zi să-mi găsesc mîntuirea ca din groapa cu lei. adesea mă proiectez în cele mai absurde sau subversive situații, mă revolt pe muțește împotriva încastrării, tăcerea-mi face inima să-mi bată și-n cap.

uneori, noaptea, între zvîcniri bruște și neașteptate mi se pare că în sfîrșit întrevăd posibilitatea unei alte lumi care s-o cuprindă și explice pe aceasta, aud cu urechi invizibile frînturi din muzicalitatea unei altei limbi, cu cuvintele sau lipsa cuvintelor ei. în această limbă metasenzorială sensul e redat înaintea limbajului. am premoniția unei neverosimile probe a tuturor celor bănuite, însă ceva în mine îmi spune că secretul trebuie să fie numai al meu, iar pînă dimineața totul e uitat.


9 august

sunt tot mai slăbit și tot mai aproape. casa e plină de carafe de apă, uitate ici și colo, numai de pe urma apei mai trăiesc. azi am purtat o discuție cu tatăl meu, mi-a zis că războiul se apropie cu pași repezi, să fug din țară, dar am ripostat că un rege nu-și părăsește niciodată poporul pentru că el e dumnezeul care locuiește în sufetele lor înfricoșate și dumnezeu nu cunoaște timp sau îngrădire. tatăl meu nu a răspuns nimic, era un protestant de care religia fugise odată cu anii.

toată ziua am petrecut-o într-un soi de delir, îmi știu numele dar mi-e frică să-i rostesc pînă și prima literă de groază să nu invoc cine știe ce apariție teribilă în modesta locuință care demult mi-a rămas prea mică.

după-amiază am deschis geamul să privesc soarele reflectîndu-se în clădirea circulară de vizavi. am renunțat de mult la comodități burgheze precum ceasornicul așa că estimez ora după reflecția soarelui în geamurile dispuse circular care aruncă, la rîndul lor, lumina de-a lungul camerei, parcursă de acest fascicul de aur în zece minute numărate. în funcție de distanța la care ne aflăm de următorul echinocțiu, ora mea de admirație a luminii solare vine tot mai devreme.

seara mă prinde la geam, scrutînd lungimea străzii, cu ochii tăiați de vîntul unei ierni depărtate. privesc șirul de ochi mecanici ai automobilelor, încercînd să mă imortalizez în chiar acea clipă. în minte am, nu știu de ce, vechea mea analogie în care viața e o încercare de a pluti la suprafața apei, și cum felul în care îți dispui gîndurile te poate cufunda în adînc sau sălta pentru o gură de aer. structura gîndului este în cumpănă cu cea a naturii, spune giordano bruno.


ultimele cîteva rînduri ale însemnării sunt scrise în grabă și indescifrabile. jurnalul lui Hans A. se încheie cu această ultimă intrare:


10 august, dimineața

odată cu primele ore totul reintră în funcțiune. dintr-o simplă privire de ansamblu în josul străzii am înțeles că lumea-și împlinea, pentru încă o dată, menirea: vînzătorii de fructe vindeau, bancarii tranzacționau, muncitorii stradali nivelau găurile din pavaj, mai departe, am fugit eu cu mintea, scriitorii scriau, marinarii din portul vecin erau probabil cocoțați sus pe vele, un tip de pe străzile din dresda trecea, probabil, prin fața unor vitrine, aruncînd flegmatic mucul ud în marginea drumului iar eu aveam de mult o datorie neplătită.


acesta e sfîrșitul jurnalului lui Hans A. e greu de spus exact ce s-a întîmplat în acele ore ale nopții dintre 9 și 10 august, ce a realizat sau ce nu a realizat, sau ce a făcut după aceea, însă cert e că nimeni nu l-a mai văzut de atunci iar casa a fost curînd retrocedată statului, care nu era nici social-democrat și n-avea nici vreo simpatie pentru regi inventați. puținele obiecte personale și mobilierul modest au fost arse.

poate că haosul dinăuntrul lui Hans A. a cerut să corespundă unui cosmos din afară; poate că Hans A. era, pînă la urmă, nebun, așa cum zicea toată lumea.