02/08

       cînd am închis din nou ochii mi-am imaginat fără voia mea un coridor lung, săpat în peretele de la capul patului. coridorul din acest nou spațiu, al lumii pe care-o vezi cu ochii închiși, se termină într-o ogivă, iar lungimea sa întortocheată și cavernoasă amplifică sunetul unor pași care se apropie. rezonanța face ca fiecare pas decis al unui pantof cu toc și posibil cu blacheu să sune ca un oftat prelung, care mai apoi se transformă într-un bocănit surd, care mai apoi se transformă într-un bocănit audibil. bocănitul se apropie de auzul meu și se stinge. judecînd după scîrțîitul parchetului, am ghicit că oricine trebuie să fi fost a pătruns în cameră prin intrarea boltită și se apropie tiptil de mine. am închis ochii strîns și am ciulit urechile: auzeam suflarea străină aplecată deasupra mea. mi-am ținut respirația și m-am prefăcut mort. auzul mi s-a întețit, vibrația timpanului a devenit tensiunea și încordarea mea toată, așa că am simțit în fiecare os și tendon această voce șoptită și strigată -
       cătălin!
       m-am trezit și m-am readus, încetul cu încetul, din nou pe hartă: patul meu, timișoara, după-amiaza, trenul de ieri, numele meu. m-am răsucit ca să caut în dreapta pe cineva, fără să găsesc pe nimeni. în pat doarme lîngă mine n.. mă întreb cum se face că nu m-a trezit. simt că e deja tîrziu și trebuia să fac anumite lucruri. ea e cea care se trezește mereu înainte și se ridică în capul oaselor făcînd să pîrîie grinzile patului, oprește alarma de la celular și se ridică, pășind senin pe parchet, să bea un pahar cu apă. acest ritual infailibil are darul de a mă readuce în simțire. dar azi nu.
       e tîrziu dar apasă pe mine oboseala somnului de după-amiază. cu prețul unui mic efort mi-o imaginez pe n. trează, oprind alarma, pășind senin, deșteptîndu-mă. deschid ochii, o aud clar, îmi spune niște lucruri inteligibile, hai trezește-te, mă, tu-ți dai seama cît e ceasul, tre' s-o sun pe mama. eu încerc să reacționez dar îmi dau brusc seama că totul a fost imaginație, eu dorm în continuare și n. doarme lîngă mine. mă uimește puterea închipuirii mele așa că mai încerc o dată și încă o dată, voluntar și infatigabil. mereu același rezultat, îmi imaginez viața trează, iar cînd deschid ochii, o văd și n-o văd dormind lîngă mine pe n..
       conștient de situația mea și hotărît să mă trezesc de-a binelea, dau să mă ridic dar constat că sunt lipit de așternut. nu-mi pot ridica nici un deget, nu pot mișca un mușchi. vreau să-i dau un brînci lui n., vreau să strig după ajutor dar gura mea e seacă. abia reușesc să-mi țin pleoapele deschise. mă întreb cum ar fi să fie așa pentru totdeauna.
       aici.

vaca nță

oficial începe ziua-de-făcut-nimica. a fost vacanță, am adulmecat-o încă înainte să vină și-am luat-o la picior în prima secundă în care am putut. dar cîtă fugă poate să fugă un om, voi ce credeți? azi nu-mi trebuie nici măcar alcool și nici n-o să-mi consult lista de to do. deocamdată îmi sunt suficiente niște acid jazz și-o carte răcoroasă. mai mult nu vreau să deconspir. am niște însemnări plănuite încă din vremea cînd mergeam la înot, deci o să vă stimulez feed-ul ca să zic așa, în zilele ce vin, pentru că viața noastră în timpurile moderne este un afurisit de scroll-down continuu și o știți :D

 just a perfect day, feed the animals in the zoo.




de pe albumul

cam cum stăm

de două săptămîni nevăzuți. mai multe valize cu conținutul împrăștiat în drum și un apartament ușor străin de cel pe care-l lăsasem în urmă alegînd orașe franțuzești, allemande și ploioase. schimbăm vechi și noi cuvinte, le înghițim repede în timp ce mîinile ni se încrucișează peste cutia cu biscuiți topiți de la marks & spencer: degete și guri mînjite de ciocolată.

– sunt urîtă, spune, pe tonul celei mai frumoase fete din lume.

eu răspund ceva pentru a o consola, dar cea mai frumoasă fată din lume rîde și-și strînge genunchii pe scaun.
our life is not a movie or maybe. de ce spun asta, pentru că bucătăria dintr-o dată nu mai e bucătărie ci un ecran imax iar lucrurile din ea sunt recuzită care susține intriga dintre noi. biscuiți butaforici care miros a creioane ascuțite – de fiecare dată cînd ridic unul sparg al patrulea zid.

pentru voi povestea noastră e carte, dar pentru noi e film. a explicat-o paul auster:

“You know, if it seems compelling, you follow it, and then, in following it, more things occur. It's a process of accumulation, I think.”

față în față cu un viitor mereu incert, învățăm cu fiecare pas cine suntem, cam cum stăm.

de bine

iac-așa mă plimbam eu pe stradă hooked on endorfină cînd am aflat răspunsul la vechea întrebare unde se duc porumbeii cînd se duc?.

doar un sentiment de 1:47

cîteodată nu m-am simțit atît de singur în viața mea. care viață, care a mea? sunt doar un concept care pictează în litere-furnici alte concepte ca mine. n-aș vrea să înțelegeți (și prin înțelegeți mă adresez colectivului de alter egi) asta ca pe-o lamentare ci ca pe o dizlocare lucidă și inevitabilă: a mea de oamenii piese-de-puzzle. eu sunt piesa cea orfană, colțul din mijloc. pe ceilalți îi prefac în litere, poate cuvinte, oricum stări frugale de agregare. or limba cuvintelor e o plasă lacrimogenă și ridicolă care mi se strînge pe carne și mă neîncape tragic, mă exponentizez matematic, livresc și fatal, îmi caut mîntuirea cu lanterna într-un dicționar.
poate că de-acum va fi primăvară pentru că rîvnesc din adîncul tiroidei o scăpare. voi merge în natură, dezbărat de acele tabieturi de care rîdeam cu ș., dezbărat de idealuri-capcană și planuri angoasante. voi fi un animal nemuritor și pornind de-atunci voi tot bate pămîntul cu late labe. mă puteți cita cu asta.

e doar un sentiment de 1:47 am, în contrapunct. mîine adică azi sau alaltăieri sau mi-e totuna, o să am un altul.