această însemnare nu este despre scriitura mea

dar de fapt bineînțeles că este, pentru că deja vă gîndiți la asta, ceea ce ar fi putut să zică și magritte despre "ne-pipa" lui, deși a ales să zică altceva [nu matisse cum era să cred, o, providență!, și mai ales nici matisyahu, alt fel de pictor]. la fel cum o să vă rog să nu vă uitați la dreapta și o să mă și aștept să-mi dați ascultare.

ceea ce ne aduce la unul din punctele principale: despre ce dracu' vorbesc? ordinea în care gîndesc e o dezordine. nu mă aștept ca prin această însemnare să mă exonerez de toate păcatele. această însemnare nu e despre defectele mele.

această însemnare nu e despre ce-mi trebuie mie ca să mă pun pe scris. și anume: 1. starea "potrivită" (în loc de "potrivită" citiți orice set arbitrar sau circumstanțial de condiții pe care ți-l impui cînd de fapt nu-ți lipsește nimic). cum să-mi canalizez dumnezeiasca inspirație, cum să-mi cultiv spiritul alert? sunt meteo-sensibil, trăiesc din laude și din vreme însorită. dacă mai credeți o iotă din ce zic, nu vorbesc de premeditare, deci fără alarme la cinci dimineața, fără alcool sau iarbă, toate fiind experimente cu grad mai mic sau mai mare de succes, dar colaterale.
2. sunt dependent de o mașină ca să scriu. mașina, perfectibilă și nu prea îngăduitoare. sunt trei zile de cînd o tratez cu soluții software în loc să iau un creion și-o hîrtie hardware. chiar acum antivirusul scanează, e la 13%.

din 1 și 2 rezultă în litere luminoase legătura dintre creșterea numărului de obstacole și scăderea probabilității ca eu să scriu. (în general vreodată)

alt punct la care n-am nici o intenție să fac referire. cînd mă gîndesc la o scriitură (o vom numi așa supt convenție pînă ce-i găsim alt nume),... mă gîndesc adesea la lucruri mari, superbe. mă gîndesc la sateliții lui jupiter care într-o zi jupiteriană deviază de pe orbită cu un grad. la legături insolite precum aceea dintre spectrul culorilor și spectrul muzical. la unul din gândurile lui nichita stănescu. mă gîndesc la lucruri modeste și geniale care-mi vin, ghici cum, secvențial, și după aia trebuie să inventez o urzeală între ele, care adesea e cam străvezie și face să transpară mecanismul dedesubt, ceea ce nu-i prea onorabil. mai știți cum era siliconul ăla la tub pe care-l cîștigai la mare dacă împușcai rățuștele de plastic? era o chestie vîscoasă care venea sub diverse culori neon, o luai și-o lipeai de perete sau de obrazul fratelui. dup-aia trăgeai de ea să vezi cît se-ntinde și făceai tot felul de ochiuri în gelatina aia pînă ce în final ceda și se-mpărțea pe tot covorul. [x și y, lucruri magnifice, eminesc-hiperboreene, vor rămâne adesea uitate printre notițe, cu o simplă dată la căpătîi ]

această însemnare nu e nici despre o altă tară pe care-o am, i.e. tendința de a hiper-detalia, a-mi presăra textul cu amănunte ce nu pot decît enerva sau induce confuzie lectorului. demult, o persoană pe care-o stimam și care la rîndu-i vedea în mine un tînăr școlar promițător, mi-a reproșat că povestirile pe care le scorneam în chip de eseuri pentru teze (~ examen de sfîrșit de semestru) și olimpiade sunt f vii și evocatoare însă le lipsește o fixare în spațiul cultural, o încadrare pe care ți-o aduc numele proprii și ideile altora. desigur că la vremea aceea totul a fost simplificat, condescendent împachetat și redus la forma "n-ai destule citate în text", dar m-am prins eu de fază. asta în timp ce alții or fi perorat despre kant, despre etica protestantă și spiritul capitalismului, mai știu eu ce pana mea, îmi închipui. ce-a rezultat a fost că mi-am însușit sfatul binevoitor și mi l-am cam impus, aruncînd încolo și-ncoace cu nume de riscam să dau în name-dropping.

ei, în fine, această însemnare nu este despre scriitura mea mai mult decît zice titlul și nu e mai puțin decît credeți. am ascultat simfonia a șaptea a lui beethoven, care-mi place mai mult decît simfonia a patra.

blogul este acest spațiu personal ultim, în care vom perpetua maniacal aceleași iterații despre sine, de-acum pînă-n EOF().