Repetatele Încercări ale lui Hans A. de a Transcende Lumea Senzorială și ce s-a Întîmplat după ce nu a Reușit, II

29 iunie 19...

începînd cu ziua de vineri am hotărît să nu mai ies la lumina zilei. am aici toate cele necesare pentru a-mi duce un trai modest, înconjurat de obiectele-mi familiare, de amintirile pe care mi le trezesc și de considerațiile mele intime.

pornesc de azi să-mi aștern gîndurile pe hîrtie în speranța că într-o bună zi notațiile acestea îmi vor aduce salvarea sau, în ochii nu mai contează cui, o expiere întîrziată și fără de folos.

iată, sunt cîteva zile de cînd mi-am restrîns hotarele existenței la cîțiva metri pătrați, un pat din cîteva grinzi, un scrin burdușit cu cărți și o masă de scris și deja mi se pare că ceea ce se află în afara vederii mele, dincolo de acești pereți scorojiți se transformă într-un imaginar zglobiu de peltea, ca acela pe care-l poți împunge cu capătul furculiței și-ți creează iluzia de mișcare, tot în același timp amăgindu-te că-i poți parcurge cu privirea căile translucide.

dincolo de acești pereți e tot gîndul meu, care străbate orașul la pas de gigant, trasînd hărți pe unde calcă și proiectînd speranțele și visele mele în fiecare bulgăr de materie și în fiecare suflare - eu sunt cosmogonul lumii dindărătul pereților.


2 iulie

îmi sunt inexplicabile cuvintele de mai sus, ca nescrise de mîna mea ci fabricate de o instanță străină ce vrea să mă facă de ocară. NU! eu sunt hans și nu credeți pe nimeni altcineva! îmi repet numele acesta în fiecare dimineață și înainte să dorm ca să uit de însingurarea nocturnă. este o formulă magică care într-o zi mi se va revela în toată plinătatea sensului pe care acum sunt prea slab ca să-l cuprind.


8 iulie

aseară a fost foarte cald, noaptea toridă mă cufunda în saltea ca într-un coșciug. am aruncat salteaua cît colo și am lăsat așternuturile să se zvînte. am dormit așa, gol pe osatura patului și am visat un negru elegant într-un frac, la volanul unui automobil bentley. conducea pe un drum de costișă, undeva pe rivieră.


15 iulie

astăzi am avut la mic dejun ouă de prepeliță și lapte proaspăt. am delegat portăreasa să-mi facă toate cumpărăturile, în fiecare dimineață ciocănește discret la ușă (eu sunt treaz de ore) și, neauzind nici un răspuns din partea mea, lasă pungile proptite de tocul ușii și coboară treptele fără prea mult zgomot. i-am spus că am tifos sau așa ceva ca să pot avea liniștea necesară. biata de ea, fredrika, a înghițit fiecare cuvînt, a jurat să mă ajute cum va putea și n-a vrut să audă de vreun ban. nici c-aș fi avut să-i dau vreunul. astă-seară mă tratez cu bere, o bere pentru un rege muribund!


15 iulie, seara

scriu cu mare înfrigurare aceste rînduri și cu teama continuă că nu vor ajunge să se materializeze. am băut în speranța că lucrurile vor escalada mai repede, căutarea de sine va căpăta însemnătate, în schimb mi-am amintit doar de ultimele nopți ale Omului de Lume hans, cînd rădeam spuma de pe halbe și cîntam pînă la răgușeală alături de amicul Anselm, camarad din copilărie. pe-atunci ne schimbam capace de stilou și pumni, apoi confidențe și în cele din urmă iubite. nu era mult, dar cred că eram fericit.

m-am plimbat dintr-o odaie în cealaltă și am revăzut fiecare amantă care s-a proptit fără pudoare de tăblia patului, s-a întins pe jos sau s-a privit în oglindă pe sub genele-i lungi. am revăzut-o pe Anne-Marie, pe Suzana cu al său grain de beauté, pe gemenele Anke și Christel, pe Ebba, faimoasa actriță de vodevil, acum doar o fantomă, pe Marthe, pe Patricia, Seraphina, Nina și Sherry. de fiecare dintre ele îmi amintesc ca parte a vieții mele tumultoase de tînăr înamorat, însă oricît aș vrea, nu-mi pot rechema culoarea, mirosul sau gustul niciuneia. se prea poate ca niciodată să nu le fi cunoscut cu adevărat, ci să mă fi văzut doar pe mine în ele. amărala berii mă apasă, e mult de cînd nu am mai băut.


20 iulie

nopțile-mi sunt tot mai scurte în ciuda solstițiului care a trecut de mult. ziua mi-o petrec între scurte momente de luciditate (ca acesta) și lungi perioade de așteptare febrilă, cu privirea pierdută în vagi depărtări. nu știu ce să mă mai întreb, nu mai sper.


30 iulie

azi fredrika a venit gătită în straie de sărbătoare și cu o fundă mare în cap. am învățat să-i presimt venirea încă de cînd deschide ușa palierului, să-i aud pașii înghesuiți de femeie ce n-a cunoscut vreun bărbat, să număr douăzeci sau douăzeci și doi și să mă furișez pînă la ușă ca s-o privesc pe gaura cheii. aplecîndu-se să-mi lase tîrguielile, lăsă privirilor mele cea mai ademenitoare priveliște în adîncimea generoasă a pieptului ei puternic. în mine se treziră sentimente contrarii.


6 august

trăiesc mereu între cei patru merei pereți, mă învîrt ca un leu în cușcă, dar sper (speranță semantică și artificială) ca într-o bună zi să-mi găsesc mîntuirea ca din groapa cu lei. adesea mă proiectez în cele mai absurde sau subversive situații, mă revolt pe muțește împotriva încastrării, tăcerea-mi face inima să-mi bată și-n cap.

uneori, noaptea, între zvîcniri bruște și neașteptate mi se pare că în sfîrșit întrevăd posibilitatea unei alte lumi care s-o cuprindă și explice pe aceasta, aud cu urechi invizibile frînturi din muzicalitatea unei altei limbi, cu cuvintele sau lipsa cuvintelor ei. în această limbă metasenzorială sensul e redat înaintea limbajului. am premoniția unei neverosimile probe a tuturor celor bănuite, însă ceva în mine îmi spune că secretul trebuie să fie numai al meu, iar pînă dimineața totul e uitat.


9 august

sunt tot mai slăbit și tot mai aproape. casa e plină de carafe de apă, uitate ici și colo, numai de pe urma apei mai trăiesc. azi am purtat o discuție cu tatăl meu, mi-a zis că războiul se apropie cu pași repezi, să fug din țară, dar am ripostat că un rege nu-și părăsește niciodată poporul pentru că el e dumnezeul care locuiește în sufetele lor înfricoșate și dumnezeu nu cunoaște timp sau îngrădire. tatăl meu nu a răspuns nimic, era un protestant de care religia fugise odată cu anii.

toată ziua am petrecut-o într-un soi de delir, îmi știu numele dar mi-e frică să-i rostesc pînă și prima literă de groază să nu invoc cine știe ce apariție teribilă în modesta locuință care demult mi-a rămas prea mică.

după-amiază am deschis geamul să privesc soarele reflectîndu-se în clădirea circulară de vizavi. am renunțat de mult la comodități burgheze precum ceasornicul așa că estimez ora după reflecția soarelui în geamurile dispuse circular care aruncă, la rîndul lor, lumina de-a lungul camerei, parcursă de acest fascicul de aur în zece minute numărate. în funcție de distanța la care ne aflăm de următorul echinocțiu, ora mea de admirație a luminii solare vine tot mai devreme.

seara mă prinde la geam, scrutînd lungimea străzii, cu ochii tăiați de vîntul unei ierni depărtate. privesc șirul de ochi mecanici ai automobilelor, încercînd să mă imortalizez în chiar acea clipă. în minte am, nu știu de ce, vechea mea analogie în care viața e o încercare de a pluti la suprafața apei, și cum felul în care îți dispui gîndurile te poate cufunda în adînc sau sălta pentru o gură de aer. structura gîndului este în cumpănă cu cea a naturii, spune giordano bruno.


ultimele cîteva rînduri ale însemnării sunt scrise în grabă și indescifrabile. jurnalul lui Hans A. se încheie cu această ultimă intrare:


10 august, dimineața

odată cu primele ore totul reintră în funcțiune. dintr-o simplă privire de ansamblu în josul străzii am înțeles că lumea-și împlinea, pentru încă o dată, menirea: vînzătorii de fructe vindeau, bancarii tranzacționau, muncitorii stradali nivelau găurile din pavaj, mai departe, am fugit eu cu mintea, scriitorii scriau, marinarii din portul vecin erau probabil cocoțați sus pe vele, un tip de pe străzile din dresda trecea, probabil, prin fața unor vitrine, aruncînd flegmatic mucul ud în marginea drumului iar eu aveam de mult o datorie neplătită.


acesta e sfîrșitul jurnalului lui Hans A. e greu de spus exact ce s-a întîmplat în acele ore ale nopții dintre 9 și 10 august, ce a realizat sau ce nu a realizat, sau ce a făcut după aceea, însă cert e că nimeni nu l-a mai văzut de atunci iar casa a fost curînd retrocedată statului, care nu era nici social-democrat și n-avea nici vreo simpatie pentru regi inventați. puținele obiecte personale și mobilierul modest au fost arse.

poate că haosul dinăuntrul lui Hans A. a cerut să corespundă unui cosmos din afară; poate că Hans A. era, pînă la urmă, nebun, așa cum zicea toată lumea.