aubadă*

e bine miercuri dimineață. îmi place partea cu dimineață, mi se întîmplă rar. așa că zăbovesc în pat, contemplînd. după aia mă învîrt bezmetic prin apartament, încercînd să reconstitui gesturile lui k. înainte de a pleca la lucru, ca în (dar nu chiar ca în) oldmeal (dacă așa s-o chema). mă împiedic prin resturile serii, n-am chef să pun în ordine. dimineața e numai despre anticipație, nu despre amintirea serii dinainte!

împrumut muzică bună de la puc. cînd vreți muzică bună, mergeți la ea :) în rest, știți bine, eu nu bloguiesc după vreo normă calendaristică sau agendă personală, ci mai mult așa, în cicluri naturale. din păcate nu pot trăi pe viu ALBul de afară pentru că am răcit teribil, de aseară o țin tot într-o tuse, îmi suflu nasul în tot ce apuc, nasol, nasol. cine mai merge la filarmonică își riscă sănătatea, zău.

in other news, un tren a rămas împotmolit între bucurești și constanța toată noaptea și o bunicuță tweetuiește fără calculator. mă duc, îmi mai suflu nasul. mă gîndesc cu înfrigurare la oamenii ăia, și eu trebuie să iau trenul sîmbătă. să pun deoparte plosca și păturica electrică și o carte stufoasă. să mă uit la titanic în a night to remember (1958). să mă uit acum, că tot n-am ce face. de fapt, stai, am primit mesaj. 'ceai carturesti?' mmmnu, mai bine film. e dimineața mea!

iată ce scriam cam acum trei ani pe vremea asta: ”ziua buna, se cunoaste, domnule, de dimineata. de-acum incolo, in fiecare dimineata, primul lucru cand ma trezesc, am sa pun o melodie frumoasa, am sa caut, sa scotocesc temeinic in memoria mea pana o sa dau de ceva care sa ma faca sa zambesc; ceea ce e si sfatul meu pentru voi” deci! execu-taaa-rea!

p.s. mi-e dor de voi toți, prieteni vechi!
___
* - s.f. Poezie lirică medievală care se recita în zori, alboradă.

mîine

mîine plec la cluj. n-am mai fost la cluj de mult. sau așa, n-am mai fost de mult.

aventuri biblice sau vacile fac pipi

reprogramăm bunăoară, anunță celularul, așa că rămîn suspendat în gestul de a-mi trage prima șosetă. și-așa plouă afară cu cîini și pisici. vaca se pișă, ar graseia de prisos franțuzul. [toarnă din rai!, s-ar agita surprinzător, glotal, arabul.] dar voi știți toate astea, să nu mai cîntăm refrenul, să nu mai scriem poezia exponențială, convolută a sufletelor rătăcit[(oar)e?].
e pe-aici o lîncezeală nesimțită, o somnolență fără de căpătîi și eu mă bag voios în ea, cu picioarele înainte. ca și cum de sub cerul de două tone al păturilor aș putea eu intui întreaga lume ce se desfășoară flegmatic dincolo de fereastră, ha!
rîd de gînd.
îl ghicesc pe poetul nostru de cartier e.b., cu părul lui vopsit negru-roșcat să juri că-i perucă, măsurînd strada la pasul pantofilor săi de damă. se mai lovește de vreo cunoștință, se înclină ceremonios și demodat. mai e stația expresului 2, unde trecătorii care mai de care își trag la adăpostul umbrelei încălțămintea elegantă, cu care vînează ignar flegmele prelungite de pe jos. mai trage cîte un autobuz (niciodată la ora înscrisă în tabel), și te pomenești în micul ăsta univers într-o coajă de nucă. personaje din toată gama (picurînd din mîneci și umbrele în scenariul nostru), ca un fel de barton fink (vedeți filmul, nu-i scuză).
era odată un 14 așa alegoric că te-ntrebai de n-ai intrat în vreun soi de dimensiune paralelă și oare-ncotro te-ndrepți: în capătul din față, pe primul scaun, măicuța în straie negre vorbea cu părintele la telefon atrăgînd privirile nedisimulate de rigoare, datorită vocii blînde, eterice și cuvintelor de preamărire a domnului cu care răspundea interlocutorului: "da, părinte, sigur că dumnezeu o să ne ajute, o să ajung pînă la vecernie și o să o scoatem la capăt, da, acuma cum o da dumnezeu, bine părinte, sărumîna". în capătul celălalt [zis popular fundul taxatoarei], un ins coleric, cu o tunsoare ce, după părerea mea, ar trebui interzisă, atrăgea atenția țipînd telefonic la un seamăn: "da io de un' dreacu să știu, a? du-te bă dreacu de-aciia, adică bă, cum dreacu să spui asta? etc etc" după aia a închis telefonul și a început s-o imite pe măicuță. la mijloculul autobuzului, între cele două tabere, lîngă compostor, controlorul prinsese două amețite fără bilet și se dădea la ele.
da, domne, e mișto să te dai cu autobuzul. ce bine că mi-am înnoit abonamentul. eu tot ies mai tîrziu. parcă am limbrici, cum zicea bunica. dar înainte de toate, încă puțină lene. o să trîntesc picioarele desculțe pe interviurile hors série de la inrockuptibles și o să consum pînă la epuizare fursecurile cu cantitatea precisă de o stafidă în fiecare. de dincolo se aud urletele de moarte ale lighioanelor virtuale răpuse de viteazul meu frate - o nouă zi glorioasă!

nu vi s-a

întîmplat niciodată să vă pomeniți că încercați să ieșiți dintr-o situație incomodă tastînd la repezeală un mesaj prefăcut, fără destinatar, la celular? astfel, atenția va diverge de la voi și veți cădea pentru un minut-două în intimitatea sms-ului (*save my soul). știu că uneori apăsam tastele la întîmplare, rezultatul fiind un fel de limba spargă, alteori chiar elaboram mesaje coerente, de cele mai multe ori auto-mesaje, în care îmi ziceam să fiu mai grozav, mai puțin timorat, să fac nu știu ce pe mîine, tot așa.

mi-am amintit de asta cînd iar am trimis nu știu ce mesaj fără noimă tastînd prin buzunar în frigul de afară, și mi s-a părut că e o copilărie și-o amintire care nu mai e a mea.

știri externe. am uitat să zic, dar se pare că au trecut vreo cinci ani de cînd țin (?) blog. parcă erau puține bloguri atunci, "blogosfera" era plată, acum scriu și eu ca să nu uit de tot că scriu.



(18' of delirium)

miroase a

ceva floare care e cam absurdă în vremea asta, liliac cred - dar numai în condițiile în care afară cerul a ofilit la ora șase, pe o tușă roză intensă care a făcut aerul iernatic suportabil și toți oamenii frumoși ai naibii sau poate doar eu aveam ochii clătiți în roz, toate astea în timp ce știu că mîine n-o să mai merg la doctor iar discuțiile despre revelion sunt în toi, motiv pentru care (dar nu neapărat) fredonez indolent i love paris in the springtime deși toată lumea știe că e iarnă de-ambinelea și apoi springtime n-au niciun fast food pe aici, bunăoară toate astea în timp ce în afara bucătăriei oamenii frumoși forfotesc pe toate aleile la plimbarea de seară iar înăuntrul bucătăriei sunt chiar eu care mă prefac că gătesc dar de fapt găteala se dovedește a fi cartofi prăjiți asezonați la răstimp cu cîte-un gît de vin grecesc pentru combaterea răcelii și o comedie romantică doar atît că nu prea e comedie și sigur nu e romantic ce se-ntîmplă acolo, miroase a trei cartofi sau patru cartofi sau cinci cartofi sau pînă mă tai iar cu cuțitul, dar n-ai ce-i face, cartofii ăștia spălați au mirosul mării murdare și îmi aduc în nări nostalgia singuriei veri petrecute ”la mare” în Ro, cu linghișpire și o plajă plină de alge încîlcitoare-ntre-degete. nu-mi dau seama dacă miroase a mangalia sau a doi mai, sunt răcit cobză.

the mellon collies

o duminică extra-super-hiper-uber-megaprelungită la casa de catz. nu știu ce mai vrea ploaia asta de la nordul timișorii, doar să-ncurce traficul și să facă toate utilajele de mare tonaj să tragă care pe unde i se năzare ca să calc io în toate nămoalele vieții și să risc să fiu călcat de un 33 în croazieră infernală în jos pe aradului. deci da, clar. excludem varianta cu ieșitul pe moment. stau cu sylvie și privim pe fereastră. caloriferul pute de frig, m-am gîndit că durează pînă urcă o pală de căldură de la parter pînă la etajul 247 dar pare-se calorificarea se face de sus în jos. măcar pot să încerc un rînjet dîrdîit la gîndul că pînă și la baba miconov de la doi îi clănțăne proteza-n pahar. hehe. modestă consolare. cred că mai degrabă am să-mi exersez sadismul neștiut și am să deretic gospodărește apartamentul. trebuie să caut un job înainte să devin o casnică refulată citind biblii prin trolee. dacă știți pe unii cu nevoi pentru traduceri de documente de diverse feliuri, mai amînați-i vreo 2 luni așa, pînă-mi scot autorizația. spuneți-le că e pentru salvarea unui suflet! bogdaproste.

nu mai scriu însemnare lungă să ne-ajungă și să gonească puhoaiele de cetitori. chinaman said long ago that if a man can't say what he has to say in twelve lines he had better keep quiet. (ezra pound, vorticism, 1914) apropo de pound și în total dezacord cu lipsa de melancolie a acestei toamne sordide, iată una din poeziile mele dragi:

poem

l(a
le
af
fa
11
s)
one
1
iness

(1958)

nu v-ajunge? mai luați și un nick cave pentru zile ploioase, afurisitul de june prim soios, iată ce zice despre el:

"This is a stunning recording -- stunning in the sense of its quality and its combination of philosophical soliloquy and heartbreaking music. It's also stunning in its effect upon the listener, rendering him or her mute -- stunned, as it were -- with reflection and awe. Combining two spoken-word pieces, one from the Vienna Poetry Festival and one from a BBC religion program, Cave manages to flesh out the spare poetry that is his songwriting by explaining the font from which it issues. God, madness, mourning, love, and wisdom are all explored here, with musical interludes on the first piece, "The Secret Life of the Love Song," that show the end product of all of this musing. Cave's words are like silent weights that sneak up and land in your lap, paralyzing you with their beauty and heft in a way that only occasionally happens with the songs that he has issued over the last 20 years."

	Nick Cave - The secret life of the love song.mp3
	Found at skreemr.com

de la mine & de la sylvie, orvoá.

lucruri pe care să nu i le spui unui pinguin

(nu de la prima întîlnire, oricum)



toate visele mele, din ultima vreme sau aiurea, conțin fie sfîrșitul lumii fie al meu personal. sunt cataclismice și neapărat grandioase, teatrale, pline de urgia acelor zei care doresc Sfîrșitul.

extrag bunăoară o mostră din jurnalul de vise, datată mai, 31:

am visat/imaginat/regizat o parabolă chipurile cu substrat, a însușirii de a fi urît, pe care apoi, tot în vis, am și suspectat-o de plagiat. protagonistul poveștii imagistice se află la volanul unei mașini cînd simte că începe să se transforme în moduri foarte puțin plăcute: stomacul începe să-i fiarbă și să se umfle, pielea se îngroașe și-l strînge, închizîndu-se la culoare, mușchii intră în fibrilație. omul privește în oglinda-retrovizor și constată cu stupoare că s-a transformat într-un monstru (vezi omul-elefant al lui van sant). pînă acum, visul se trăiește oarecum la persoana I, filtrat prin ochii și sentimentele acestuia. omul (sau cum vreți) iese din mașină îngrozit, căutînd o explicație. explicația vine din partea unui trecător, care, scîrbit de aspectul grotesc al individului, îl ciomăgește pe ăsta ca pe gîndacul lui kafka (estropierea mi se descrie atît textual cît și imagistic, într-un fel cît mai autentic cu putință). elefantinul rămîne întins pe caldarîm, fără suflare, o masă de cartilagii și vîscozități, iar persoana I a poveștii se mută la călău. călăul se învîrtește prin împrejurimi numai ca să observe că incidentul de mai devreme nu e unul izolat - lumea toată se transformă în jurul său: elefanți-oameni, maimuțe-oameni, oameni-cai, oameni-rîși - o adevarată menajerie. tipul, adus la paroxism, decide să devină un exponent al eliberării, al epurării, să facă dreptate oamenilor curați. după o serie de omoruri trecute-n fast forward, disperarea de a nu se mai bucura de o lume așa cum o știuse pare să-l înstăpînească, motiv pentru care începe să-și chestioneze menirea, agonic și retoric. în fine, poate ultimul dintre 'semenii' săi monstruoși, horcăind în pragul morții, îi spune că dacă vrea să înțeleagă ceva, să se privească într-o oglindă. omul își privește reflexia într-o oglindă și înțelege că monstrul este de fapt el. nu-și poate - adică nu-mi pot da seama - dacă fusese așa de la bun început sau, cuprins de norul nebuniei, se metamorfozase prin morțile succesive. "

visul următor, dragi cetitori, ne mută tragedia din planul personal în planul familial. mai, 20:

" sunt suprins să aflu pe viu de existența uei mătuși Corina, soră a mamei, în timp ce familia-mi îmbătrînește într-un apartament la etajul șapte din bucurești. "

horror! octombrie 12, 2009:

" vis terifiant despre sfîrșitul lumii. trăit atunci și acolo, alarmant de real. primul cadru, filmic, al visului este ecranul televizorului care difuzează cine știe ce aiureli cînd semnalul începe să se piardă, imaginea tremură și e înlocuită curînd de 'puricii' pe care-i cunoaștem cu toții. fîsîitul devine asurzitor și pare că se dislocă din televizor; se aude din cealaltă cameră, de pe fereastră; e ubicuu. e de fapt sunetul e de scurtcircuitare continuă, de electricitate statică - stîlpii de curent de afară dansează în scîntei electrice. deodată atît eu cît și bunica mea, cu care locuiesc, cunoaștem sentimentul de neînlăturat că lumea se apropie de sfîrșit. ba chiar ni se dă și un deadline: cîteva ore! mai știu și că toți ceilalți o știu. nu-mi dau seama cum se face, dar lumea întreagă e conștientă în mod colectiv de acest final subit. ies afară, pe aleea de suburbie și cunosc furia dezlănțuită a energiei electrice, ce pare că a cucerit lumea. sunetul de afară e de o mie de ori mai puternic, devine un țiuit intens, compact, subțire, care-mi penetrează timpanele și-mi sufocă creierul. îl aud cu fiecare celulă corpului meu. deodată cerul e cuprins de noapte și fulgere albastre, groase, ca de desene animate, îl brăzdează de-a lungul. fulgerele sunt mute, totul e acoperit de rezonanța asurzitoare. înaintea-mi, în depărtare, se întinde valea plină de ciuperci-antene parabolice, ale postului tv care emite în zonă (în rest, imaginîndu-mi la nivelul de fin detaliu: cîteva alte case răsfirate longitudinal sau în cul-de-sac pe zona deluroasă și vag populată de tufe întunecate. în depărtare se întinde norul negru al unei păduri, iar întreaga zonă e delimitată de un deal înalt, dincolo de care ghicim nucleul orașului întunecat, amintind a gotham city. zona rezidențială în care mă aflu e într-o scobitură a acestui deal, nu tocmai prăvălită în vale). în apropierea antenelor-satelit, oameni negri montează cu mare repeziciune un ecran plasmatic care a început deja să emită: o domnișoară alarmată, dar păstrînd o rezervă de demnitate reportericească, ne anunță cu o gură de șapte-opt metri și mai jos cu subtitrare că a venit în mod oficial momentul în care ne luăm rămas bun de la bătrîna terră, și că în mai puțin de două ore, după estimările lor, se vor goli chiar și generatoarele secundare ce le permit acea transmisiune. două-trei ore pînă ce planeta va fi înghițită de un gol negru și rece și fără nume. ceea ce trezește un sentiment inefabil de groază în mine e faptul că reporterița nu ne dă nici un sfat salvator de viață, nici o urare, nici o recomandare, în caz de pericol spargeți geamul, pentru cei care nu știu ce faceți nu știu cum, nu. totul e ca și stabilit, dinainte calculat, prevăzut, împlinit, adio. reporterița dispare de pe ecran și încep să se succeadă imagini cu niște obiecte zburătoare imense, de formă ciudată, dreptunghiulară, acostate la niște dane la fel de colosale, unde puhoaie de oameni-purici se calcă în picioare, într-o mișcare fără noimă. nave necunoscute pînă în prezent, pesemne. știu că ăsta e sfîrșitul, îmi privesc bunica. "

nu știu dacă mai sunteți aici cu mine (pariez că nu :)), dar sunt sigur că fiecare ați fost pus, la un moment sau altul, față în față cu premoniția Morții, cu iminența ei. e urît. să nu mai vorbim atunci cînd se întîmplă în vis, în tărîmul cel mai depărtat de voința sau puterea voastră. cîhhh.

nu știu de ce mă pot tulbura astfel de vise. mai ales că obsesia mea nu e lumii pieritoare în întuneric, ci în lumină. așa e, spaima războiului atomic și al iernii nucleare mă numără și pe mine. este o fotografie cu două fete la un picnic nuclear care mă bîntuie în mod special (cred că la don'șoara tuvia în brrlog am văzut-o de nu mă-nșel). liniștea și acceptarea. consimțămîntul ăsta tacit, dar solemn. mirosul sublim, preț de o fulgurație de secundă, al păcii dinaintea sfîrșitului lumii. îl simt destul de des, i have to go out with a bang! presimt uneori sfîrșitul cînd sunt la școală - nările mele freamătă de anticiparea aromei prietenoase de caldarîm cu șotron, dar sufocante ca de vinete coapte, cum îmi imaginez că se împrăștie în ținutul ăsta alb, nuclear, dureros de final.

în rest, diverse alte vise conținute în acest jurnal pe un an, zoomorfice, cu fete în hamace care atîrnă din cer, cu discuții intelectuale, cu săruturi și intarsii orientale, bla bla blu.

mă, dar erau niște vise, într-una din cărțile copilăriei mele, U.B.P.-ul editurii Chișinău, de Roald Dahl (acum în cine știe ce traducere slinoasă și pedofilă de la RAO), unde Uriașul Bun și Prietenos bea froboscot (vai, ce bun trebuie să fi fost după nume!), mînca în silă cacaveții și mergea cu micuța Sofi să prindă vise cu plasa de fluturi. o lua pe micuță pe umăr și porneau în ținutul neclar al viselor și coșmarelor. după ce le prindeau le închideau în borcane, le etichetau și le depozitau într-o magazie uriașă, ca se le sufle noaptea pe fereastră prichindeilor. visele erau frumoase, două-trei rînduri și o ilustrație fiecare, le-aș visa chiar acum.




___
iaca povestind despre ierni nucleare ce mi se făcu dor de ierni din alea adevărate, cre'că și dylan ăsta e de vină plus că i'm a sucka for winter wonderland. îmi plac aburii exalați și toți trecătorii încotoșmănați, parcă par mai vii în obraji. tot recele ăsta mi-a adus aminte de parisul anului trecut, cu cafenelele discrete, fericirea nereținută și cancerul din stațiile de metrou, și de fapt de toată franța cu poștalionu' ăla de amintiri. of, numiți-mă un sentimental bătrîn ce-și ia cafeaua cu două lingurițe de zahăr...

sper că nu v-am plictisit scriind, dar mai rar prind o dimineață așa ordonată, în care îmi pot relua vechea rutină de pe vremea cînd locuiam burlăcește și nu cot la cot cu libertățile altor trei oameni (sau parovi :p), și pentru care confortul meu începe abia unde se termină al lor. îmi fac o cafea, adulmec neapărat dimineața pe fereastră, muzica surdă și mă bucur de timpul meu, îl împart cu voi. (norocul e că de-acum, aceste dimineți se anunță mai dese, de cînd cu masterul și șomeria mea)

auto-analiză pe plajă

perioadele mele de apropriere/renegare a rețelisticii social-virtuale se succedă precum mareea. doar că în loc de astre solare/selenare avem în contrapunct -> convingerea mea că nu am absolut nimic de spus care să vă miște în vre-un fel nou și doi -> durerea profund dorsală de consensul vostru unanim, amintindu-mi că e blogu meu goddammit și scriu de dragul de a scrie cum viețuiesc de dragul de a viețui, mă uit la weeds, mă cac și alte tîmpenii de-astea imanente.

also, ciclul mareic diferă în cazul meu. dimineața a survenit la începutul blablablogului aiesta, cînd prin cine știe ce conjurație întîmplătoare am ajuns să-mi zic here we go again, am înghițit în sec și-am pornit difuzoarele, în căutare de scoici. dup'aia, judecînd după frecvența însemnărilor iernatice, m-am înnămolit în țărmul lăsat de reflux și-am tăcut oleacă. dup-aia de frică să nu m-afund mai rău în nisipii mișcători, am mai tăcut odată încă pe-atît și-am stat cu soarele-n ochi și-n pămînt pîn'la brîu de nu mă mai scotea nici greuceanu. și iacă cum stam io așa la sughițații din vale privind în sus la rîgîiții dîn deal scărpinîndu-mă cum să mă cațăr iar acolo, numai ce mă pocnește năvala apelor și iată-mă-s iar la flux. dă-i cu flori fete filme și-alte prostii imanente. cu duiumul.


acum cîteva zile m-am pomenit că mă dau de-a guracasca. nu mi s-a mai întîmplat de multă vreme chestia asta. să rămîn locului, fără replică sau reacție. a început să vorbească femeia asta și a umplut tăcerea și spațiul dintre noi cei ascultători(i) cu steluțe albe și furnicătoare la atingere. șase ore a jonglat atît de grațios sensurile și originile tuturor cuvintelor: a făcut să le tremure conturul, le-a dezmembrat pur și simplu matricele, le-a dispersat particulele și le-a întrepătruns într-un mod atît de inedit și contorsionist încît ne ciupeam intelectual noi asistența, uluiți că pricepem ceva din această limbă nouă.

m-a făcut să mă-ntreb dîndu-mi un facepalm ce dracu am înțeles eu trei ani că înseamnă o facultate. am zis că dacă e ceva către care aspir, e să fiu femeia aia ( :)) ). să poți vorbi așa ținînd pe fundul lui un auditoriu timp de jumate de zi, valsînd prin istorie, sociologie, semantică, antropologie, geografie culturală, buddhism, ascetism, ontologie și epistemologie, începînd, fără vreun plan dinainte stabilit, de la mitul europei și terminînd cu ordinile verticale pe care se situează omul-resort, tras de forțe variabile, fluctuante și să faci din asta structura unei gîndiri întregi e o chestie enormă.

gîndesc acum la scară infinitezimală și plasez acest blog pe acea verticală ordonată, fără să vreau alunecînd înapoi spre analogia mareelor mele. și socotesc că ar fi timpul să revin în apele mele.

deci! scriu ca să îmi pun ordine în viață și nu ca să acced neapărat la a șaptea chakra hinduistă sau ca să vă fac pe voi să aveți un orgasm spiritual. work with me here :D

[inserție șmecheră: de-ați citit pînă aici, aflați că femeia cu pricina, în roșu sau nu, este chiar ea]

ca prim pas în îndelungul meu tratament meu fabulatoriu vă voi povesti despre ce mai visez. sper să nu mă (sau vă) plictisesc că dau iar de gard toată treaba... dar las, că vă mai zic o glumă, o carte, un-mezel-o-atenție, nici nu știți cum trece vremea...

despre maci și vieți lungi

[ pompele alinătoare ale radiohead, ascultați aici. căci datorită lor știu. ]


harry patch s-a dus pe drumuri mai bune. cine este el? acum este ulm și tăcere solemnă de catedrală.

acum două săptămîni - un fortnight, era ultimul supraviețuitor din partea Regatului Unit al Războiului Națiunilor. un bătrânel - ar fi o nedreptate din partea noastră... să-l numim un cetățean britanic, doar își merită titlul. patriot discret, cu un chip ridat dar semeț, cu trăsături delicate, amintind vag a un cromwell sau cel puțin a ceva actor; una peste alta un ins uscățiv, dar nu emaciat; surprinzător de încăpățînat la vîrsta-i de 111 ani, 1 lună, 1 săptămînă, 1 zi.

în urmă cu doi ani, își alina a treia soție pe patul ei de moarte. imposibil de ghicit ce i se întîmpla în suflet.

acum șapte ani, își îngropa mezinul, ultimul moștenitor.

acum un deceniu, aniversîndu-și centenarul, rupea tăcerea, vorbind cu amărăciune despre traumele războiului și eșecul războaielor, descuind portițe pe care și le jurase ferecate pentru totdeauna.

acum treizeci și trei de ani, a rămas văduv după prima soție, alături de care trăise ani cincizeci și opt.

acum nouăzeci și unu de ani, părăsea tranșeele și serviciul militar, rănit inghinal de o schijă. proiectilul îi luase deodată trei camarazi din companie. văzându-se veteran, avea să reia munca, pornind o viață foarte lungă în domeniul instalațiilor sanitare.

acum o sută de ani, era doar un puști, jucându-se cu frații lui pe aleile pavate ale unui sătuc din somerset, la casa tatălui său, zidar. avea toată viața înainte.

și-ntradevăr, întinsă a fost, peste trei secole. lucru ce face inutilă orice considerație, neutralizează orice pretenție de a ne da cu părerea la importanța sau neimportanța existenței umane. el o ști mai bine cum stă treaba, de-om fi aici ca să stăm sau să trecem. certitudinea ce ne-o dădea prezența lui e, din păcate, înlocuită de pașii ce răzbesc din sălile reci ale catedralei din wells și șuierul ulmului ce-mi imaginez că-i veghează mormîntul cu epitaf. te cuprinde un fior rece, din acela care ce vine cînd știi că a mai murit un bătrîn al lumii. de unde să mai învățăm despre război, cu toată inima?

articolul aici.




(îmi cer scuze dacă am repetat ceva ce-ați fi tot auzind; eu nu mă prea uit la tv)

poze cu balcoane și alte povestiri

(așa, acum că am de partea mea toți perverșii gugălului.)

ștearsă, ștearsă graniță a contradicției. cea mai responsabilă alegere din viața mea mă pocnește ca fiind cea mai iresponsabilă raportată la libertatea expresiei mele. simplificantă în aparență, învolburătoare în fapt. concesia s-a datorat: necesității mele (40%), necesității altora cu privire la mine (20%), dorinței de a simplifica (10%), lașității (10%), placidității (6%), temerii ca aprehensiune (6%), temerii ca teroare (5%), hazardului (ce mai rămîne). știind toate astea, orice imbold de a reveni asupra deciziei e blocat de conștiința unei mici victorii a lucidității. vis 0 : 1 judecată. mari izbânzi în mici pași. sau, apud dinescu, libertate ghemuită-n saci. însă mi-e cam dor de sângele ăla rece care te invadează pentru o secundă după ce calci în gol pe stradă sau te împiedici.

partea bună a rămasului aici, căci despre asta e vorba, despre ne-dusul în altă parte pentru cel puțin încă o toamnă, e că mă voi bucura în continuare de lucrurile pe care le știu, sclipind în lumini noi. alături ofcors de porțiunea necesară de familiar. explicitez o serie de avantaje:


avantajele locuirii la etajul nouă

- bird's eye view
- timp îndestulat de a-ți potrivi înfățișarea la oglinda mare din lift
- timp de a citi o carte întreagă în lift
- ocazia de a-ți cunoaște adevărații prieteni depinzând de voința lor de a urca în lift
- later edit: sunt prieteni adevărați
- șansa de a te bucura de ultimul strat al "atmosferei sonore" - departe de sunetele băltoacelor împroșcate, ale mahalalei, ale șotroanelor moderne ale copiilor, ale claxoanelor de unșpe feluri, ale sunetelor industriale din barăci și garaje, ale bîrfelor și fluierăturilor muncitorilor cocoțați pe schele. în schimb, poți să ții geamul deschis din greierii de seară (jur că nu știu de unde vin) pînă-n păsările de răsărit și-napoi. ocazional, șuierături tempeste și sunete de tinichea rostogolită pe asfalt
- nu sunt vecini cu pahare pe la ziduri
- îmi place cifra nouă
- incontestabil, cele | mai | frumoase | ceruri | . si vestul cimișorii în frumusețea lui nudă, cum se varsă înspre arad
- timpi de referință ai căderii libere de la balcon: cireașă - 11 secunde, pană galinacee - 56 secunde, scrum de țigară - ?, un gândac mediu - 18 secunde, scuipat - 15 secunde, corp uman 55 kg (estimat) - 7 secunde
- lista de avantaje poate continua


în rest, n-au fost zile ușoare la casa de catz. pe 21 iunie au început să se întindă nopțile, a mai fost o teză de licență, balamalele șubrede ale imunității organismului, diverse călătorii, birocratisme, pierderea unor dragi amintiri - sfârleze, niște pachete de țigări cu cuvinte frumoase, niște amulete, fleacuri și, finalmente, constatări tîmpe de genul 'cu cât scrii mai puțin, ajungi să vrei să scrii mai puțin'.

dar gata! cri-cri zise seara, sfîrrr ziseră cartofii, biletul de tren era pe masă, camera vraiște, cola râncedă și rece - preferata mea, noi aventuri la proră. mă duc să văd ce-mi mai spun alte locuri. și trebuie să vă zic un vis.

p.s. kiwi, toate gîndurile și rugile mele agnostice către dumnezeu nenumit se îndreaptă spre tine. să fii sănătoasă, te rog.


___
da, bătrân catz, ai reînceput să îndrugi filozofii hiper-ortografiate, și le-ai dat iar plasă cititorilor fîlfîindu-le pe la nas erudiția și clarviziunea ta imaginară. nu vezi că de cînd te-ai cărat de pe blog s-au bulucit vizitatorii, semn că le umpli inimile de încântare? barem de-ai scrie și tu ca un chirilă, vise de copil narcoleptic... pfft, mai moaie-o.

rog revin

pînă ce scriu eu însemnarea, folc cu frișcă pînă vă e greață:



Svetlana sucks lemons across from me
And I am progressing abominably
And I do not know my own way to the sea
But the saltiest sea knows its own way to me

And the city that turns, turns protracted and slow
And I find myself toeing the embarcadero
And I find myself knowing the things that I knew
Which is all that you can know on this side of the blue

And Jaime has eyes black and shiny as boots
And they march at you, two-by-two, re-loo re-loo
When she looks at you, you know she's nowhere near through
It's the kindest heart beating this side of the blue

And the signifieds butt heads with the signifiers
And we all fall down slack-jawed to marvel at words
While across the sky sheet the impossible birds
In a steady, illiterate movement homewards

And Gabriel stands beneath forest and moon
See them rattle and boo, see them shake, see them loom
See him fashion a cap from a page of Camus
See him navigate deftly this side of the blue

And the rest of our lives will the moments accrue
When the shape of their goneness will flare up anew
And we do what we have to do, re-loo re-loo
Which is all you can do on this side of the blue
Oh it's all that you can do on this side of the blue...

3 în 1*

* cantitate netă: 12,5 gr ℮


1. 438 de oameni au citit ieri pe site-ul cotidianul cum a trecut în neființă j.g. ballard. (încrucișările mele au fost incidentale și oricum adiacente cu literatura domniei sale: am văzut crash-ul lui cronenberg, după romanu-i omonim și i-am cunoscut copilăria sub invazia japoneză din china - în eposul lui spielberg, empire of the sun - nu confundați cu l'ultimo imperatore al lui bertolucci, i always do!) (așadar nu zic c-am avut habar ce-a gândit și ce-a simțit omul ăsta, dar e trist când mai dispare un răzvrătit...) [RIP]

in other news, 10737 de oameni au citit cu sufletul la gură despre lansarea de carte a laurei andre*an, în barul G Point (nu "G spot") eu am fost al zecemiișaptesutetreizecișioptulea. se pare că simpatica noastră fată cu strungăreață a ales o ținută decentă, non-provocatoare și nu a comis mai mult de 12-13 erori gramaticale și de bun gust. cartea despre diversele ei împreunări prin țară și aiurea a fost scrisă sub imperiul unei strădanii erectile continue, pe parcursul (zice ei acolo la gazetă), unei singure zile, adică de vreo 20 de ori mai repede decât pe drumul lui kerouac. (man)opera sa a fost gustată de crema exegeților noștri și va face obiectul a nenumărate studii în deceniile ce vor urma. ce zi minunată, o!


___
2. de vreun an cre'că aveam o leapșă de la draga evergrină, carele zicea ea să numesc cinci regrete-n viața asta. da m-am prins io că nu prea am, cum ar veni. am mai explicat. singurul regret ar fi momentan administrarea timpului personal. leapșa provocată de audrey mi-a dat însă prilej de gândire. de la blogul tinerei dau citare:

leapșă bibliofilă
-care este cea mai bună carte citită de tine?evident, imposibil de zis. multă vreme am trăit după străinul lui camus. părea că (n-)are sens, ce scrie acolo... dar, ca să nu ne încurcăm în diversele accepții ale calificativului 'bună', o să zic că o carte bună e aceea care te ține, în felul ei meschin, de la alte lucruri, pentru că trebuie să știi cu orice preț ce se află pe pagina următoare. e taman cazul meu astă-seară, împricinata fiind însăși cartea de sub pat. motiv pentru care și ora la care postez acum.

-ai făcut cadou cărți?din fericire, n-a fost nevoie. de cele mai multe ori cărțile nu-mi mai ajung înapoi odată ce le-am împrumutat. da-ți-le 'napoiu, avizilor!

-care este viitorul literaturii?
cela de colo.

-în ce limbi ai citit cărți?în română, majoritatea covârșitoare. în engleză, cu timpul, din deprindere, uneori din lipsă unei alternative. în franceză, când am început să înțeleg ceva. în spaniolă... por lo menos am încercat.

-ce cărți "celebre" nu ți-au plăcut?ce? ce cărți "celebre" mi-au plăcut?! eh, recunosc, au fost excepții...

-ce țară a produs cea mai bună literatură?nu știu. momentan mă atrage polonia.

-iei notițe din cărțile pe care le citești?din sau despre, dar mai ales pe. în copilărie scriam direct peste textul tipărit, peste sclifoselile sandrei brown, suspansul lui john grisham și orice mai citea maică-mea în acea perioadă. cu infinită lipsă de tact și un înnăscut simț etic. acum, mai civilizat, îngrămădesc mici furnici pe margine sau printre alineate. în curând voi deschide un salon de tatuaj pentru cărțile voastre preferate.

-cam câte cărți ai citit până acum?când eram mic, citeam prima carte pe care puneam mâna (majoritatea erau de la biblioteca pentru toți, nu vă alarmați, domni și doamne), valsând grațios printre esențialii jules verne, charles dickens sau dumas. a urmat apoi perioada pubertății pe care îmi place s-o numesc ev mediu sau o mistificare egală cu bezna beletristică. a trebuit să fac 15 ani ca să deschid iar o carte. de atunci, numărul lor variază -

-cu ce cărți ai adormit în brațe de plictiseală?- pentru că nu mă las niciodată de o carte, odată ce am început-o, indiferent cât interes (nu) îmi stârnește. e ceva patologic aici, îmi amintesc de casa buddenbrook a lui thomas mann și cele 4-5 luni pe care le-am cheltuit citind-o și realizând ce simpatie dezvolt pentru bildungsromane. dar indiferent de asta, mai devreme sau mai târziu, voi reveni la orice carte pusă pe pauză. e valabil, de exemplu, și pentru filme. aș fi în stare, de-ar fi să fie, să văd un ecran negru timp de două ore (dacă s-ar intitula film și ar fi în mod potrivit catalogat avangardă/experimental/drăcovenie).

-ce înseamnă cărțile pentru tine?s-o luăm dimpotrivă: o carte nu e o muzică pentru că nu-ți dictează așa autoritar traiectoria stării de spirit; dacă un pasaj te neliniștește, îl parcurgi mai încet, îl învăluiești, sau din contră sari repede peste el, îți acoperi urechile. o carte nu e un film pentru că e mai mult de-atât. e suma tuturor filmelor ce-ar putea să fie. dar îmi place să gândesc și că, dacă scriem cărți de mii de ani, filme scriem numai de ani o sută. în fine, o carte nu e o pictură pentru că îți oferă confortul unei soluții, fie doar și întrevăzută. arta plastică îți atinge direct simțurile, cartea oferă un filtru de decantare. prima e instinctivă, a doua intuitivă.

-care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
clopotul de sticlă al sylviei plath. era luni după-amiază când am intrat în librărie, fără intenția de a cumpăra ceva. cartea a costat 250 de mii și au fost singurii mei bani în acea săptămână.

-care e cel mai tare final al unei cărți citite de tine?păi și să deconspir? :P aș putea să numesc, vorbind pur afectiv, finalul sfâșietor, de-a dreptul sadic din singur pe lume de hector malot. nu mă puteți acuza de sentimentalism la 10 ani!

-care este cea mai influentă carte citită de tine?
MEIN KAMPF. asta dacă am pătruns sensul întrebării și nu m-a pătruns el pe mine.

-care scriitor te-a influențat cel mai mult?cel mai mult, cea mai bună, cel mai tare... eu nu gândesc așa. sunt destui oamenii care m-au mișcat, în cărți ca să nu mai vorbim în afara lor. am zis de camus, mai este și beckett, mai este și gogol, chiar și un salinger. dintre ai noștri sunt paler, eliade, în curând ionesco... și să nu uit de micul prinț, el însuși scriitor!

-cât de repede citești o carte?am răspuns deja. poate fi o după-amiază de vară sau poate fi o vară. uneori trec luni întregi până să reiau una.

-poate literatura să schimbe lumea?literatura schimbă lumea, lumea schimbă literatura, e un proces reciproc și neobosit, nu mai știi în final care e realitatea exogenă a celeilalte.


___
3. altfel, a fost o seară frumoasă aici, în vestul țării. friguț, numai bun de aprilie, nici o urmă de îngrijorare pe tot cuprinsul văzduhului. colectivul locatarilor în etate din blocul meu a ieșit azi să admire, între 6 și 8, lucrările de frezare și acoperire cu covor de asfalt de pe strada noastră.

și totuși, nu mai vreau să fiu nicăieri unde nu e cald și soare. un disc roșu agățat pe-un cer impresionist nu e o scuză. hai să plecăm undeva, spre sud.

poveste fără un cal maro

în stație, aștept un expres 2 care niciodată nu mai vine
e ceva maladiv în toată chestia asta, în aerul serii
în taxiuri șoferii se țin treji cum pot - se scarpină după gât, halesc o șaorma, mai trag o labă iute, dracu' știe
în fine, după o vreme trece un paișpe molcom
mă urc în el la întâmplare și iau primul loc după ușă
vis à vis singurul călător afară de mine - un ins la vreo 50, cu șapcă soioasă și ceva ghetre peste tenișii puma
un navetist nocturn, mustăcios și după cum se vede cam cherchelit
- are privirea aia turbure sub care ghicești un licăr de conștiență
îmi iau repede ochii, să-i evit privirea insistentă, năucă
tipul continuă să mă fixeze și după aceea dar mă prefac dezinteresat
e ciudat să mă studieze pe mine - doar de-abia-mi ajung în corpul meu nu-mi trebuiesc și-n mințile altora
pe urmă troleul întoarce prin noapte
îmi dau seama după scrâșnetul cablului de tracțiune
clefăi gumă și privesc absent pe geam
(de fapt îi studiez cu coada ochiului reflexia, dintr-un soi de precauție muierească)
mai oprim mai mergem
nimeni nu urcă
omul mă privește și se strâmbă-n chip de zâmbet
are urechile pline de vată
se ridică stângaci

se apropie
se apropie
și murmură ca prin vis spre mine
următoarele cuvinte
-
cînd eram eu
apoi se împleticește mut spre ieșire
și cade prin ușile automate în hăul nopții

în fine treaba poate fi total lipsită de noimă
nici nu are început mijloc sau sfârșit, deci godard sigur m-ar trimite la culcare
dar la un moment dat parc-am presimțit că-nțeleg ceva ~



( i-adevărat, n-am prea mai dat pe aici, am trecut printr-o inerție generalizată, cu ocazionalele ridicări pentru o gură de aer; s-au succedat alternativ perioadele în care n-am avut ce scrie cu cele în care n-am vrut scrie. celor care se încăpățânează încă să-și facă drum pe aici, bine vă regăsesc! )

când n-ai ce face cu 15 minute

deschid barul și îmi alungesc brațul înăuntru. scotocind în toracele

întunecos al scrinului și totodată prin memoria gustativă, brațul scoate la iveală un pachețel degradat de crackers gran pavesi, aromă de roșii și mozzarella, suvenir din vara trecută în grecia, expirat pe 3 decembrie 2008.

lumina puternică pătrunde în sufragerie prin două rânduri de geam. mă debarasez repede de acest obstacol și, aplecându-mă în afara ferestrei, inspir pe nări lumina rece, mă cufund în ea ("daylight licked me into shape, i must have been asleep for days"). mă balansez înapoi în cameră, deschid cu grijă pachețelul de biscuiți, extrag unul. e subțire și tare.

casa noastră e construită de așa natură încât poți să stai cu orele la pândă și să observi trecătorii, fără ca trecătorii să te poată observa înapoi: n-o să vadă decât un gard de sârmă, o grădină căzută-n ruină și-n spatele ei abia de-o să ghicească zidul netencuit al casei. o știu, fiindcă asta e ce făceam când eram mic, cocoțat pe calorifer, îndărătul ferestrei și al grădinii, îi spionam. problema, atunci ca și acum, e că trecătorii, meteo-sensibili ca și tine, n-au chef să se deplaseze toată ziua în direcțiile A și B pentru simplul spectacol al preumblării. trebuie să prinzi momentul oportun, totul stă în finețea alegerii momentului. și de data asta, cu izul ăsta primăvăratic, pare c-avem prilejul perfect.

nimic de consemnat

vă invit să treceți repede peste această scriitură-amestecătură / însemnare-habar-n-are, fiindcă, aflându-mă în toiul unor aprige procese intrinseci, trebuie să descarc undeva cumulul de tensiune, și undeva-ul se întâmplă să fie aici. ce vă așteaptă dacă străbateți înainte: confesiuni auto-conștiente până dăm în psihoză, legându-ne mai mult sau mai puțin sistematic de ars creandi, neputințele epistemologice în raport cu aplicarea propriu-zisă a experienței dobândite, totul pe binecunoscutul și simpatecul fond nevrotic (pentru că auto-ironia momentan șomează).

de unde pornește toată chestia? domne, foaia se-ncăpățânează să rămână virgină. și nu-i numai asta, tăcere e și-n jurul ei - ne extragem acum din lumea bidimensională de celuloză, în jurul nostru se ridică mese și scaune din fier forjat, se întrupează oameni dragi și cineva dă drumul la muzică lină, cum o doream de mult, de când am plecat dintre voi. și totuși ceva în peisaj scârțâie, oamenii tac, parc-ar fi păpuși din câlți. din nou discrepanță între așteptare și actualitate. să fi lipsit atât de mult încât am uitat regulile jocului? tăcerea se adâncește, mă face să intru în vrie, stare familiară și irevocabilă.

de fiecare dată când am senzația aia de dedublare, gen 'ce aș zice eu în situația asta?' îmi pierd cuvintele, brusc și de-a binelea. nu se mai întorc. mă trezesc așa, în mijlocul frazei, între cuvintele recente ce se aburesc ușor și cuvintele ce mi se-aștern înainte, dispersate deodată într-o ramificație infinit de complexă. stau acolo, înaintea circumvoluțiilor de cuvinte, lipsit de perspectivă, de noimă, năucit. uneori, datoria de a mă comunica mă țintuiește locului.

cred că în asta rezidă starea mea de față. în imposibilitatea de a crea. mă simt îngrozitor de redus, de tranchilizat - ca și cum fiecare act fie și minor de creație, fiecare alăturare surprinzătoare, fiecare gest spontan și definitoriu mie mă costă un kilogram de viață. dacă viața e toată ardere și transformare, tăcerea și repausul nu pot decât să mă înspăimânte.

știu că toată chestia stă în sincronie și delivery, cum ar zice playwright-ul, un amestec de prezență de spirit și scânteia nebuniei. ancoraj în locul și timpul ăla, procese în vârful secundei, e vorba de a te canaliza, de a prinde fluxul și a te ține de el. problema mea: ideile îmi vin de-a dura și de-a valma, toate odată sau niciuna. probabil așa se și explică haosul din notațiile mele personale, tot ce gândesc prinde formă în secunda următoare, ideile îmi cad din minte direct în vârful pixului, fără să cunoască nicio formă de îngrădire sau alterare. ca să scriu înseși rândurile de față a trebuit să știu, dinainte, tot ce vor conține, dar într-o manieră dezordonată, aproape aleatorie. poate de-asta nici nu mă văd scriind vreodată o carte, hăituit fiind astfel de obsesia Cărții Cărților, compendiu virtual al întregii cunoștințe și imaginații omenești, de care vă mai loviți poate la un borges sau chiar cărtărescu: cum să scrii fără să scrii tot? și, chiar așa, de ce să-l mai scrii când el deja există? (dar asta nu ne împiedică să fugim încolo și încoace, să vedem, să cunoaștem, să încercem să sondăm astfel Totul). păi până și gestul de a aborda o asemenea scriitură m-ar aneantiza, în căutarea lui Tot aș deveni Nimic. de asta nu mă gândesc eu la lucruri din astea, aș vrea să scot doar capul din harababura asta ideatică în care mă complac și aș vrea micuța mea văpaie de originalitate, adică aș vrea puțin eu, for a change.

crumbs of 2008

dragii mei, e timpul pentru o poveste. a fost odată... anul trecut. primul an în care am stat fără blog. în care am lăsat cuvintele îndărăt și am pus sentimentele pe primul plan. nu știu nici acum în ce măsură se justifică sau nu concesia, poate nici nu e vorba de un act de a câștiga sau a pierde, ci doar de a încerca altcumva. și, în spiritul ăsta, am reușit ce mi-am propus. iar acum, cu mintea de pe urmă, caut iarăși calea de mijloc.

am trăit și am gospodărit pe cont propriu. iar. am avut un revelion frumos, alături de oameni dragi, am jucat într-un scheci cu niște japoneji și am văzut artificii knee deep în zăpadă.

apoi (numai spicuind): am observat că anumite raționamente nu trec proba timpului (gen: "mâncarea din frigider se înlocuiește cu alta proaspătă dacă-i dai pace", "pot organiza serate culinare chiar și dacă am devenit vegetarian", etc), și: am schimbat garsonieră cu apartament, apoi cu apartament mai mare, m-a uimit bucureștiul, m-a lăsat baltă bucureștiul, a venit, surprinzător, primăvara, am văzut clujul, am hotărât că merg să învăț în franția, am cunoscut-o pe maria radu, au revenit spice girls, m-am operat, de două ori, m-am abținut să scriu propriul roman chicago hope à la douglas adams despre asta, am pocnit o scriitoare cu scaunul în cap, am mers pe bicicleta lui daniel vighi, mi-am forțat intrarea la pink martini, am visat femeile lui andrieș, au fost fericiri și supărări, urlat în ploaie și dansat în soare, trenuri prinse în mișcare și trenuri pierdute (chiar unul după altul), filme bune, discuții în miez de noapte și cafele în zori, ținut de mână și hoinărit pe propriile picioare, oameni pierduți și oameni, nesperat, regăsiți, în timp ce alții rămân, în continuare, în umbră. am trecut de la litera imprimată la litera virtuală (nu fără regret și promisiunea de a mă întoarce) și în cele din urmă am fugit, lăsând totul în suspensie.

nu o să insist asupra amănuntelor și nici nu o să fac pe steve irwin în legătură cu experiența mea de student peste mări și țări, n-aș face decât să decupez așa, dadaistic, cuvinte și contexte izolate și să vă las să interpretați semnificația în viscere de patrupede. iar pozele... sunt ale mele. dar mi-au ajuns patru luni ca să-mi dau seama că e de-ajuns. e un lucru pe care n-o să-l accepte ăi de pleacă fără să se uite înapoi sau ăi de n-au plecat încă, dar nu-i ușor. asta până când, la un moment dat, am început să mă obișnuiesc acolo. nu mai știu exact în ce moment am trecut granița spre familiar, când am renunțat la aerul de intrus, când au încetat privirile insistente ale celorlalți. probabil nu a fost o frontieră precisă, mi-am pierdut treptat identitatea exogenă și am început să simt și să gândesc ca ei. înainte aveam un joc, în metrou, să recunosc străinii după surpriza cu care adulmecă aerul din jurul lor și ajustarea permanentă la reacțiile celorlalți; deodată am devenit conștient că renunțasem la aceste semnalmente. care a fost sentimentul imediat? de regret, de culpă, ca și cum trădasem ceva ce trebuie să fie imuabil, poate însăși natura mea, în căutarea uneia de împrumut. și mi-am regizat magistral evadarea, sau poate s-a întâmplat întâmplător, cert e că n-a trecut mult timp și m-am trezit în fața rafturilor goale, într-o cameră de cămin ce nu mai aparținea nimănui, gata să mă întorc. curios, mi-am zis, cum nu putem percepe lucrurile în singularitatea lor, cum două-trei cămăși pe umerașe și niște vase în chiuvetă fac camera asta să fie a mea și să-mi inducă starea aia de confort și siguranță a spațiului personal. acum, despuiată de aceste mici posesiuni, camera devine un spațiu oarecare. deci nu știu dacă am lăsat ceva în urmă atunci când am urcat în avion. am avut însă realizarea că am luat ceva cu mine. și m-am scuturat de eterna mea obsesie cum că a alege înseamnă a pierde. poate nu întotdeauna trebuie să alegi, poți să iei și de ici și de colo și să peticești pe tine, să iei de peste tot de pe unde mergi și lucrurile, locurile și oamenii să devină parte din tine. timp în care, oricât de perimat ar suna asta în secolul deplasării, nu uiți de unde ai plecat. ăsta a și fost 2008 al meu, multiplicat și împrăștiat ca niște firimituri prin fiece locșor pe unde m-am plimbat, dar în cele din urmă înturnat asupra lui însuși, plecat pe propria dâră, înapoi. și acum, întorcându-mă cu portofelul meu anorexic în timișoara dragă, am două opțiuni: să îmbrac, ca-n prima zi, tricoul galben, să iau cartea sub braț și să plec în gară să citesc, apoi să fiu acostat și deposedat de celular și ciclul să se reia, sau să mă bucur de timișoara în lumina noilor învățăminte și să peticesc, să peticesc...

2009 a fost primul an, de când îmi amintesc, în care nu am prins concertul de an nou din viena. eram în față la sacré-coeur, minunându-mă de grămada de oameni venită să asiste la slujbă. e semn că the times, they are a-changin'. acum sunt în micuțul meu oraș provincial, liber de sesiune (dar cu atât mai bine, cum aflăm, leii nu au predispoziție pentru studiu), și privind aceiași trecători lipsiți de expresie, aceleași locuri pustii pe unde mă plimbam odată, net-café-urile unde-mi defulam tulburările adolescenței, parcurile înserate unde-mi încercam prima țigară și eternele băncuțe verzi, roase de vreme, privind toate acestea cu noii mei ochi, știu că sunt acasă.

holiday close-ups

un căruțaș pansiv în de Dam


hyde park


o mariană, tot acolo


în speaker's corner, despre darwinism


saaanta clause is comin'-to-town*


but a lonely, lonely Christmas without you...


montmartre în ochi de pasăre


înseratele câmpii elizee


și, bineînțeles, incon-turn-abilul

___
* santa clause is coming to marks & spencer

cam în asta s-a concretizat dorul meu de ducă (mai clare aici, + bonus). au fost zile multe, picioare îndărătnice, timpuri bune și rele, crăciun și revelion, nu mai știu ce-am făcut la doișpe bătut pe muchie, nici nu mai contează..

important e că am ajuns aici, la sfârșitul lor. și știu că a fost bine, pentru că toate cuvintele ce le am scânteiază undeva, în spatele unei pânze de pleoapă, de retină, de dura mater și le e bine acolo. mă arunc așa, în siguranța neziselor, și vă scriu doar asta.

i am a rock. i am an island. ce versuri mi-ați croit...