când n-ai ce face cu 15 minute

deschid barul și îmi alungesc brațul înăuntru. scotocind în toracele

întunecos al scrinului și totodată prin memoria gustativă, brațul scoate la iveală un pachețel degradat de crackers gran pavesi, aromă de roșii și mozzarella, suvenir din vara trecută în grecia, expirat pe 3 decembrie 2008.

lumina puternică pătrunde în sufragerie prin două rânduri de geam. mă debarasez repede de acest obstacol și, aplecându-mă în afara ferestrei, inspir pe nări lumina rece, mă cufund în ea ("daylight licked me into shape, i must have been asleep for days"). mă balansez înapoi în cameră, deschid cu grijă pachețelul de biscuiți, extrag unul. e subțire și tare.

casa noastră e construită de așa natură încât poți să stai cu orele la pândă și să observi trecătorii, fără ca trecătorii să te poată observa înapoi: n-o să vadă decât un gard de sârmă, o grădină căzută-n ruină și-n spatele ei abia de-o să ghicească zidul netencuit al casei. o știu, fiindcă asta e ce făceam când eram mic, cocoțat pe calorifer, îndărătul ferestrei și al grădinii, îi spionam. problema, atunci ca și acum, e că trecătorii, meteo-sensibili ca și tine, n-au chef să se deplaseze toată ziua în direcțiile A și B pentru simplul spectacol al preumblării. trebuie să prinzi momentul oportun, totul stă în finețea alegerii momentului. și de data asta, cu izul ăsta primăvăratic, pare c-avem prilejul perfect.