Mr. Death's Blue Lips

urc treptele clădirii în ruină. ecoul pașilor mei pe dalele de marmură mă precede, escaladînd cele două etaje. o veche clădire în stil art nouveau, probabil o reședință grandioasă odinioară, acum adăpostește un bar pentru cei neconsolați și prea puțin altceva.

vio e mereu tînăr, pardesiul albastru e acela în care l-am văzut prima oară. las să cadă geanta de umăr la piciorul mesei.

suntem destul de diferiți, vio și cu mine: el preferă, dintr-un simț perimat al datoriei, să-și ajute semenii pînă la sacrificiu de sine, trecînd anevoie peste prejudecățile pe care le are despre ei pe cînd mie îmi place să mă opresc la toate florăriile din drum și să simt mirosul freziilor și al crizantemelor după propriul plac. ceea ce ne alătură însă e un trecut comun și depărtarea țării noastre.

ne angajăm într-o conversație ușoară, tacticoasă, fără să sondăm prea adînc după ceea ce suntem curioși să aflăm - ne lipsește îndrăzneala. vio n-a plecat niciodată de aici. după ce și-a terminat studiile a continuat să bată aceleași alei, etern cavaler rătăcitor în lipsă de aventură. puținul pe care-l află despre mine îl mișcă profund, mă ascultă amuțit, încercînd parcă să trăiască el însuși prin cuvintele mele lacunare.

pe ușa modestului stabiliment apare deodată - și inima-mi sare o bătaie - vai, dar cum să-l cheme?...  luc era? nu, trebuie să fie ceva cu j... jerôme, da, parcă așa... a trecut atîta vreme... vio trebuie să-l fi invitat din dorința de a organiza o reuniune insolită, așa cum îi stă în fire, dar n-am habar de unde se cunosc cei doi. cuvintele nu mă încap, iar băiatul al cărui nume nu mi-l amintesc cu precizie dar pe care-l știu atît de bine e și el vizibil emoționat. l-am cunoscut în primele mele zile în nordul înghețat al franței, eu eram pierdut într-o lume cu totul nouă, iar el tocmai se înscrisese la studii de film. desigur, putea foarte bine să fi fost și filozofie. stăteam amîndoi în fața orarului comun și încercam să deslușim materiile de curs. curios cum franceza mea stîlcită de pe atunci poate să ne fi adus laolaltă. deși era mai mic cu un an reușea să mă fascineze prin ideea lui despre lume ca loc al tuturor și-al nimănui, era un boem îndărătnic și convingător; datorită lui am început să fumez țigări răsucite de mine însumi, să cer filtre de țigară aiurea, pe stradă. îmi amintesc cum a zis odată că dacă nu-l prinde facultatea pe care oricum o alesese dintr-un capriciu, o să renunțe și-o să se întoarcă așa cum a venit, fluierînd, la casa lui de la țară. cele cîteva întîlniri cu el au fost scurte și memorabile, dar niciodată n-am avut senzația că vom crea un pod peste ani - el s-a ținut în cele din urmă de promisiune și a dispărut fără urmă, ștergîndu-și propriul nume din memoria mea lacomă de a-l înlocui cu numele unei piese de teatru sau cu amintirea vreunei relații insipide. cum a ajuns, ani mai tîrziu, tocmai la strasbourg, în această cafenea sordidă, alături de mine și de vio, îmi e neclar.

-franțuz nenorocit, i-am aruncat, stăteam aici ca vladimir și estragon și habar n-aveam c-o să apari!

jerôme, luc sau guillaume (vă dați seama că nu era momentul să-l întreb cum îl cheamă!) a zîmbit dezvelindu-și dinții albi și pătrați, dar parcă era a zecea parte a zîmbetului său din amintirea mea.

după momentele tulburătoare de regăsire, ne-am regăsit încet-încet verva de altădată; iar dacă cineva a fost cabotin acela n-am fost eu. am rîs și-am glumit fără să observ cum localul s-a umplut treptat, și în curînd a trebuit să strigăm ca să răzbim în tumultul vocilor din jurul nostru.

tot ce s-a întîmplat apoi s-a succedat cu viteza sîngelui amestecat cu alcool din vinele mele. la un moment dat am avut senzația că întrezăresc, dincolo de paravan, la celălalt separeu, capul buclat - dintre toate capetele buclate! - al cristinei săftescu, oh doamne, al cristinei săftescu!

-ciao, cristina!

se-ntoarce, mă privește, zîmbește de parcă m-ar fi recunoscut (afurisit de zîmbet alegoric!), își ia într-un tîrziu privirea. acum la masă sunt mulți, se rîde. cineva a glumit pe seama barmanului, un tip bondoc la vreo cincizeci de ani. rîd și eu de rîsul celorlalți, deși îmi amintesc că barmanul îmi e drag. vio vorbește cu cineva într-un colț. lîngă mine sunt un tip și-o tipă; înțeleg ce-și spun dar pur și simplu nu-mi dau seama în ce limbă. acum știu după cine mă uit: după amicul boem, după tînărul lee anderson al lui vian, a cărei dispariție fu în aceeași măsură intempestivă ca și apariția sa.

după ce mă despart de cei de la masă, îl iau pe vio, cedînd rugăminților sale, și mergem să salutăm fetele din celălalt separeu. mă conving acum că am văzut-o pe cristina săftescu. la masă cu ea mai sunt cîteva figuri cunoscute, printre care și alexandra tomici. presupun că majoritatea sunt români. mai sunt și cîteva fete pe care nu le cunosc dar bravez, ca un adolescent bravez, glumesc cu fiecare privindu-le în ochi și simt roșeața cum mi se adună în obraji după multă multă vreme, dar nu știu dacă e de la îndrăzneala mea inexplicabilă sau de la băutură.

ne așezăm la masă. e acolo și iza, lesbiana, "lezbianca" cum îi ziceam odată, absentă, de o paloare cadaverică, droguée dincolo de orice limită, cu ochii exoftalmici și sticloși pe jumătate închiși. mă cuprinde stupoarea, însă nici vorbă să mă fi remarcat.

-...cătălin, nu-mi acorzi atenție...

mă întorc spre cristina, care pornise într-o tiradă despre cum noi cei din diasporă ar trebui să ne raliem, cum nu se aștepta la o surpriză așa plăcută precum prezența mea, și o groază de alte chestii care se pierdeau în zgomotul de fundal.

la un moment dat mă trezește vocea lui tony, barmanul, care venise să-i facă scandal izei.

-ai împrumutat bicicleta pentru ultima oară, m-auzi? deja e de o săptămînă la tine și afurisitul de cadru e strîmb, un cauciuc are pană! ce dracu' e în capu' ăla al tău? cînd ai să te pui pe picioare?

iza pare să-și fi revenit întrucîtva, protestează moderat, dar nu e în stare să-și pledeze cauza. tony pleacă furios, iar un bărbat de la masă glumește grosolan că ar lua-o el acasă să-i umfle roata.

cristina continua să vorbească în urechea mea dreaptă și m-am întrebat dacă făcuse vreodată vreo pauză. discursul ei era din ce în ce mai estompat. am încercat să-mi concentrez auzul asupra verbelor în locul substantivelor ca să-mi fac o idee despre ce vorbește. privirea îmi fugea la degetele pe care și le trecea prin păr, ochii prindeau cînd un detaliu cînd o amețeală de culori în mișcare.

îl las pe vio în urmă, sporovăind fără conștiință sau măcar conștiență. la bar îmi achit datoria și-i strecor lui tony un pol.

-bătrîne, e deja dimineață, asigură-te că fata asta se urcă pe bicicletă cînd pleacă.

limba mi se lovește incontrolabil de dinți cînd vorbesc. nu știu ce sentimente confuze mă încearcă.

aerul de afară e rece, et facta est lux. vreau să scap de mirosul de alcool și de sărut beat. slavă domnului, geanta e încă pe umăr. pornesc înfrigurat pe boulevard de l'esplanade, către bancomatul de la universitate, să-mi recuperez cei douăzeci de euro risipiți.

chiar acolo, în penumbra rozalie ce presimte dimineața, l-am zărit. stătea rezemat de zidul unei case, pe partea opusă liniilor de tramvai. privirea îi era pierdută în zare și părul dansa ca iarba bătută de vînt. avea gura întredeschisă, n-a schițat nici un gest cînd m-am apropiat, bălăbănindu-mă. de fapt, n-a sesizat prezența mea în nici un fel, așa cum am fost eu în stare să mi-o fac cunoscută. orice efort a fost în zadar. luc sau jerôme sau gaston părea că stă acolo neclintit de multă vreme. oricît de neverosimil ar fi fost, unul din ultimele lucruri pe care mi le amintesc din noaptea aia e chipul lui, cu ochii injectați și buzele vinete de frig.