strănutul

un exemplu care mi-a venit pentru a completa o mai veche reflecție a mea despre premoniție este strănutul.

primo tempo. înainte de strănut, voi doi în sufragerie, tu ești martorul. îl vezi cum schimbă fețe tot mai caraghioase, mimînd stupoare, îndurare, groază. ochii îi părăsesc treptat orbitele, cu nările aspiră hotărît conținutul încăperii. deschide gura și, escaladînd un munte de încordare, începe să aspire aer în reprize tot mai scurte, producînd un sunet care simulează un rîs invers. în orice caz, individul se destabilizează, din clipă în clipă pare să-și iasă din balamale, și tu ce faci? îi urezi noroc. presimți o mare explozie, și nici nu mai contează din acel moment dacă se produce sau nu.

secondo tempo. să convenim acum că n-ai zis noroc, dar s-a strănutat. amicul tău căpiat ți-a pulverizat un mănunchi de viruși taman cînd ți-era lumea mai dragă. dar mutăm perspectiva, deci e ok. ești deodată în galoșii strănutantului, și acum lucrurile devin interesante. odată ce ți-ai degajat norma, se întîmplă ceva ciudat la nivelul (inventat) al premoniției: îți "deschizi urechile" și-ți canalizezi auzul asupra unei replici încă nerostite, dar așteptate. tu auzi noroc, deși nimeni nu verbalizează (încă). într-atît e de puternică premoniția, că devine aproape auz.

interesant punct de cotitură metafizică, strănutul.