două miracole de dimineață, aparent neînrudite

așa-i, fiecare se întoarce involuntar la ceea ce știe mai bine, după cum precupețul va precupeți, tinichigiul va tinichigi, mușteriul va mușteri, copywriterul va copywritări, așa eu, în feluri mereu mai sceptice și mai convolute, voi scrie. mă miră că uneori primesc [în viața reală] feedback la acest blog pe care îl vedeam căzut într-o stare de asomare cam desperată și căruia mă pregăteam să-i administrez lovitura de grație din teama de a nu mă prelungi într-o ridicolă comparație cu un vulcan care și-a jucat de mult rolul de furnal al tinereții introspective, tumultoase și se îneacă astăzi încet, odată cu insula pe care a creat-o. niciodată n-am putut scrie fără un conținut, paradoxal estetica acestei idei îmi trezește în minte imaginea unui ambalaj gol aruncat în mijlocul trotuarului recent măturat, exact unde n-ar avea nici un sens să se afle.

în fine, asta-i în altă poveste, n-o să încerc să mă justific devoalînd felurile în care îmi născocesc expunerile personale în alte registre și cum cîteodată am regretul de a nu mă întoarce la cel dintîi, indirectul liber și naiv al blogurilor mele.

astăzi mă întorc. e încă dimineață și am pățit deja două miracole. spun 'pățit' pentru că rezultatul acțiunii lor se răsfrînge nemijlocit asupra mea și le numesc - neglijent și diletant - 'miracole', cu rugămintea să acceptați convenția în lipsa unui cuvînt laic dar revelator.

dați-mi un punct de sprijin și voi revoluționa lumea. azi echilibrul a venit într-un fel cu totul neobișnuit: am putut respira pe ambele nări. curat, nestingherit! anatomic vorbind, există o alternanță naturală, organică a foselor nazale ce are loc la fiecare 2-3 ore din zi. sunt oameni care n-au respirat în viața lor pe ambele nări! m-am agățat de calorifer și-am privit pe fereastră în negura dimineții. parcul era luminat slab și portocaliu; era cu mult înaintea trecerii studenților către facultate, o mie de voci pe tonalități diferite ce compun zilnic cel mai improbabil cor pestriț al străzii sfînta rozalia. nu, era liniștea aceea udă din spatele geamurilor. am tras încet și firesc pe nări o cantitate de oxigen și alte particule gazoase enigmatice și mi-am imaginat cum deodată mi se aprind cele două emisfere cerebrale ca străbătute de șiruri de beculețe de crăciun - cea creativă și cea logică (< logos, cuvînt). am citit mai tîrziu despre miza exercițiului yoga nadi sodhana, o rutină ciclică în care aerul e inhalat pe o nară și eliberat pe cealaltă, pătrunde creativ și iese logic, apoi invers. un exercițiu de respirație și de gîndire.

a doua surpriză am avut-o cînd am intrat în sala de baie. sistemul de canalizare ce deservește blocul nostru este de mult depășit de vreme și adesea e nevoie doar de o declanșare întîmplătoare pe circuit ca reziduul olfactiv al comunității să se reverse prin chiuveta și vana noastră de la parter, sub formă de cascadă putrezicioasă de curenți. presiunea acestora făcea să sară în aer pînă și dopurile pe care le puneam ca precauție. singura noastră salvare de la extincția prin miros a fost să păstrăm în permanență o cantitate de apă în aceste două recipiente, creînd astfel și un habitat pentru rățușca noastră de baie. azi, în apa de la chiuvetă pluteau cîteva petale galbene, lăsate în urmă de k., în urma toaletei matinale. le-am pescuit și le-am studiat îndeaproape - lungi, înguste și puțin răsucite ca floarea de hiacintă. proveniența lor - inexplicabilă. le-am pus bine, undeva. asta nu mă poate decît întări în vechea mea convingere că trăiesc cu o fată care e făcută din petale și aripioare de coleopter. și din zi în zi pielea ei tot mai străvezie și tot mai neîncăpătoare disimulează tot mai greu acest lucru.

e al doilea miracol și ziua nici n-a început bine.