când n-ai ce face cu 15 minute

deschid barul și îmi alungesc brațul înăuntru. scotocind în toracele

întunecos al scrinului și totodată prin memoria gustativă, brațul scoate la iveală un pachețel degradat de crackers gran pavesi, aromă de roșii și mozzarella, suvenir din vara trecută în grecia, expirat pe 3 decembrie 2008.

lumina puternică pătrunde în sufragerie prin două rânduri de geam. mă debarasez repede de acest obstacol și, aplecându-mă în afara ferestrei, inspir pe nări lumina rece, mă cufund în ea ("daylight licked me into shape, i must have been asleep for days"). mă balansez înapoi în cameră, deschid cu grijă pachețelul de biscuiți, extrag unul. e subțire și tare.

casa noastră e construită de așa natură încât poți să stai cu orele la pândă și să observi trecătorii, fără ca trecătorii să te poată observa înapoi: n-o să vadă decât un gard de sârmă, o grădină căzută-n ruină și-n spatele ei abia de-o să ghicească zidul netencuit al casei. o știu, fiindcă asta e ce făceam când eram mic, cocoțat pe calorifer, îndărătul ferestrei și al grădinii, îi spionam. problema, atunci ca și acum, e că trecătorii, meteo-sensibili ca și tine, n-au chef să se deplaseze toată ziua în direcțiile A și B pentru simplul spectacol al preumblării. trebuie să prinzi momentul oportun, totul stă în finețea alegerii momentului. și de data asta, cu izul ăsta primăvăratic, pare c-avem prilejul perfect.

nimic de consemnat

vă invit să treceți repede peste această scriitură-amestecătură / însemnare-habar-n-are, fiindcă, aflându-mă în toiul unor aprige procese intrinseci, trebuie să descarc undeva cumulul de tensiune, și undeva-ul se întâmplă să fie aici. ce vă așteaptă dacă străbateți înainte: confesiuni auto-conștiente până dăm în psihoză, legându-ne mai mult sau mai puțin sistematic de ars creandi, neputințele epistemologice în raport cu aplicarea propriu-zisă a experienței dobândite, totul pe binecunoscutul și simpatecul fond nevrotic (pentru că auto-ironia momentan șomează).

de unde pornește toată chestia? domne, foaia se-ncăpățânează să rămână virgină. și nu-i numai asta, tăcere e și-n jurul ei - ne extragem acum din lumea bidimensională de celuloză, în jurul nostru se ridică mese și scaune din fier forjat, se întrupează oameni dragi și cineva dă drumul la muzică lină, cum o doream de mult, de când am plecat dintre voi. și totuși ceva în peisaj scârțâie, oamenii tac, parc-ar fi păpuși din câlți. din nou discrepanță între așteptare și actualitate. să fi lipsit atât de mult încât am uitat regulile jocului? tăcerea se adâncește, mă face să intru în vrie, stare familiară și irevocabilă.

de fiecare dată când am senzația aia de dedublare, gen 'ce aș zice eu în situația asta?' îmi pierd cuvintele, brusc și de-a binelea. nu se mai întorc. mă trezesc așa, în mijlocul frazei, între cuvintele recente ce se aburesc ușor și cuvintele ce mi se-aștern înainte, dispersate deodată într-o ramificație infinit de complexă. stau acolo, înaintea circumvoluțiilor de cuvinte, lipsit de perspectivă, de noimă, năucit. uneori, datoria de a mă comunica mă țintuiește locului.

cred că în asta rezidă starea mea de față. în imposibilitatea de a crea. mă simt îngrozitor de redus, de tranchilizat - ca și cum fiecare act fie și minor de creație, fiecare alăturare surprinzătoare, fiecare gest spontan și definitoriu mie mă costă un kilogram de viață. dacă viața e toată ardere și transformare, tăcerea și repausul nu pot decât să mă înspăimânte.

știu că toată chestia stă în sincronie și delivery, cum ar zice playwright-ul, un amestec de prezență de spirit și scânteia nebuniei. ancoraj în locul și timpul ăla, procese în vârful secundei, e vorba de a te canaliza, de a prinde fluxul și a te ține de el. problema mea: ideile îmi vin de-a dura și de-a valma, toate odată sau niciuna. probabil așa se și explică haosul din notațiile mele personale, tot ce gândesc prinde formă în secunda următoare, ideile îmi cad din minte direct în vârful pixului, fără să cunoască nicio formă de îngrădire sau alterare. ca să scriu înseși rândurile de față a trebuit să știu, dinainte, tot ce vor conține, dar într-o manieră dezordonată, aproape aleatorie. poate de-asta nici nu mă văd scriind vreodată o carte, hăituit fiind astfel de obsesia Cărții Cărților, compendiu virtual al întregii cunoștințe și imaginații omenești, de care vă mai loviți poate la un borges sau chiar cărtărescu: cum să scrii fără să scrii tot? și, chiar așa, de ce să-l mai scrii când el deja există? (dar asta nu ne împiedică să fugim încolo și încoace, să vedem, să cunoaștem, să încercem să sondăm astfel Totul). păi până și gestul de a aborda o asemenea scriitură m-ar aneantiza, în căutarea lui Tot aș deveni Nimic. de asta nu mă gândesc eu la lucruri din astea, aș vrea să scot doar capul din harababura asta ideatică în care mă complac și aș vrea micuța mea văpaie de originalitate, adică aș vrea puțin eu, for a change.