despre maci și vieți lungi

[ pompele alinătoare ale radiohead, ascultați aici. căci datorită lor știu. ]


harry patch s-a dus pe drumuri mai bune. cine este el? acum este ulm și tăcere solemnă de catedrală.

acum două săptămîni - un fortnight, era ultimul supraviețuitor din partea Regatului Unit al Războiului Națiunilor. un bătrânel - ar fi o nedreptate din partea noastră... să-l numim un cetățean britanic, doar își merită titlul. patriot discret, cu un chip ridat dar semeț, cu trăsături delicate, amintind vag a un cromwell sau cel puțin a ceva actor; una peste alta un ins uscățiv, dar nu emaciat; surprinzător de încăpățînat la vîrsta-i de 111 ani, 1 lună, 1 săptămînă, 1 zi.

în urmă cu doi ani, își alina a treia soție pe patul ei de moarte. imposibil de ghicit ce i se întîmpla în suflet.

acum șapte ani, își îngropa mezinul, ultimul moștenitor.

acum un deceniu, aniversîndu-și centenarul, rupea tăcerea, vorbind cu amărăciune despre traumele războiului și eșecul războaielor, descuind portițe pe care și le jurase ferecate pentru totdeauna.

acum treizeci și trei de ani, a rămas văduv după prima soție, alături de care trăise ani cincizeci și opt.

acum nouăzeci și unu de ani, părăsea tranșeele și serviciul militar, rănit inghinal de o schijă. proiectilul îi luase deodată trei camarazi din companie. văzându-se veteran, avea să reia munca, pornind o viață foarte lungă în domeniul instalațiilor sanitare.

acum o sută de ani, era doar un puști, jucându-se cu frații lui pe aleile pavate ale unui sătuc din somerset, la casa tatălui său, zidar. avea toată viața înainte.

și-ntradevăr, întinsă a fost, peste trei secole. lucru ce face inutilă orice considerație, neutralizează orice pretenție de a ne da cu părerea la importanța sau neimportanța existenței umane. el o ști mai bine cum stă treaba, de-om fi aici ca să stăm sau să trecem. certitudinea ce ne-o dădea prezența lui e, din păcate, înlocuită de pașii ce răzbesc din sălile reci ale catedralei din wells și șuierul ulmului ce-mi imaginez că-i veghează mormîntul cu epitaf. te cuprinde un fior rece, din acela care ce vine cînd știi că a mai murit un bătrîn al lumii. de unde să mai învățăm despre război, cu toată inima?

articolul aici.




(îmi cer scuze dacă am repetat ceva ce-ați fi tot auzind; eu nu mă prea uit la tv)

poze cu balcoane și alte povestiri

(așa, acum că am de partea mea toți perverșii gugălului.)

ștearsă, ștearsă graniță a contradicției. cea mai responsabilă alegere din viața mea mă pocnește ca fiind cea mai iresponsabilă raportată la libertatea expresiei mele. simplificantă în aparență, învolburătoare în fapt. concesia s-a datorat: necesității mele (40%), necesității altora cu privire la mine (20%), dorinței de a simplifica (10%), lașității (10%), placidității (6%), temerii ca aprehensiune (6%), temerii ca teroare (5%), hazardului (ce mai rămîne). știind toate astea, orice imbold de a reveni asupra deciziei e blocat de conștiința unei mici victorii a lucidității. vis 0 : 1 judecată. mari izbânzi în mici pași. sau, apud dinescu, libertate ghemuită-n saci. însă mi-e cam dor de sângele ăla rece care te invadează pentru o secundă după ce calci în gol pe stradă sau te împiedici.

partea bună a rămasului aici, căci despre asta e vorba, despre ne-dusul în altă parte pentru cel puțin încă o toamnă, e că mă voi bucura în continuare de lucrurile pe care le știu, sclipind în lumini noi. alături ofcors de porțiunea necesară de familiar. explicitez o serie de avantaje:


avantajele locuirii la etajul nouă

- bird's eye view
- timp îndestulat de a-ți potrivi înfățișarea la oglinda mare din lift
- timp de a citi o carte întreagă în lift
- ocazia de a-ți cunoaște adevărații prieteni depinzând de voința lor de a urca în lift
- later edit: sunt prieteni adevărați
- șansa de a te bucura de ultimul strat al "atmosferei sonore" - departe de sunetele băltoacelor împroșcate, ale mahalalei, ale șotroanelor moderne ale copiilor, ale claxoanelor de unșpe feluri, ale sunetelor industriale din barăci și garaje, ale bîrfelor și fluierăturilor muncitorilor cocoțați pe schele. în schimb, poți să ții geamul deschis din greierii de seară (jur că nu știu de unde vin) pînă-n păsările de răsărit și-napoi. ocazional, șuierături tempeste și sunete de tinichea rostogolită pe asfalt
- nu sunt vecini cu pahare pe la ziduri
- îmi place cifra nouă
- incontestabil, cele | mai | frumoase | ceruri | . si vestul cimișorii în frumusețea lui nudă, cum se varsă înspre arad
- timpi de referință ai căderii libere de la balcon: cireașă - 11 secunde, pană galinacee - 56 secunde, scrum de țigară - ?, un gândac mediu - 18 secunde, scuipat - 15 secunde, corp uman 55 kg (estimat) - 7 secunde
- lista de avantaje poate continua


în rest, n-au fost zile ușoare la casa de catz. pe 21 iunie au început să se întindă nopțile, a mai fost o teză de licență, balamalele șubrede ale imunității organismului, diverse călătorii, birocratisme, pierderea unor dragi amintiri - sfârleze, niște pachete de țigări cu cuvinte frumoase, niște amulete, fleacuri și, finalmente, constatări tîmpe de genul 'cu cât scrii mai puțin, ajungi să vrei să scrii mai puțin'.

dar gata! cri-cri zise seara, sfîrrr ziseră cartofii, biletul de tren era pe masă, camera vraiște, cola râncedă și rece - preferata mea, noi aventuri la proră. mă duc să văd ce-mi mai spun alte locuri. și trebuie să vă zic un vis.

p.s. kiwi, toate gîndurile și rugile mele agnostice către dumnezeu nenumit se îndreaptă spre tine. să fii sănătoasă, te rog.


___
da, bătrân catz, ai reînceput să îndrugi filozofii hiper-ortografiate, și le-ai dat iar plasă cititorilor fîlfîindu-le pe la nas erudiția și clarviziunea ta imaginară. nu vezi că de cînd te-ai cărat de pe blog s-au bulucit vizitatorii, semn că le umpli inimile de încântare? barem de-ai scrie și tu ca un chirilă, vise de copil narcoleptic... pfft, mai moaie-o.

rog revin

pînă ce scriu eu însemnarea, folc cu frișcă pînă vă e greață:



Svetlana sucks lemons across from me
And I am progressing abominably
And I do not know my own way to the sea
But the saltiest sea knows its own way to me

And the city that turns, turns protracted and slow
And I find myself toeing the embarcadero
And I find myself knowing the things that I knew
Which is all that you can know on this side of the blue

And Jaime has eyes black and shiny as boots
And they march at you, two-by-two, re-loo re-loo
When she looks at you, you know she's nowhere near through
It's the kindest heart beating this side of the blue

And the signifieds butt heads with the signifiers
And we all fall down slack-jawed to marvel at words
While across the sky sheet the impossible birds
In a steady, illiterate movement homewards

And Gabriel stands beneath forest and moon
See them rattle and boo, see them shake, see them loom
See him fashion a cap from a page of Camus
See him navigate deftly this side of the blue

And the rest of our lives will the moments accrue
When the shape of their goneness will flare up anew
And we do what we have to do, re-loo re-loo
Which is all you can do on this side of the blue
Oh it's all that you can do on this side of the blue...